Clubul prințeselor
Bine ai venit la Clubul prințeselor ! Ia loc, servește un ceai și spune-ne ceva despre tine . În schimb, noi îți vom spune cum a luat ființă acest club și de ce este el special.
Maria se așeză pe micuța canapea roz.
Numele meu este Clara și am 10 ani. Încă de când eram foarte mică , mi -am dorit să fiu prințesă . După ce a încercat de nenumărate ori să îmi spună că a fi prințesă înseamnă să ai un titlu, pe care eu nu îl aveam, mama a decretat cam nervoasă:
– Trebuie să te măriți cu un prinț !
– Să mă mărit ? Eu? Acum?
– Nu acum, prostuțo , zise mama cu blândețe . Când vei fi mare .
Dar, vezi tu , chestia asta nu prea mi –a convenit. Dacă prințul ar fi fost un om rău , ursuz sau dacă pur și simplu nu mi-ar fi plăcut de el ori lui de mine ? Așadar , m-am gândit la o altă cale . Eu cred că a fi prințesă înseamnă în primul rând a fi diferită . Mai bună , prietenoasă , inteligentă . Cum ar putea să fie prințesă o fată rautatcioasa, care nu își ascultă părinții, care nu vrea să citească ori să deseneze după contur, care strică jucăriile, sau care spune vorbe rele și urâte altor copii?
O prințesă este un om bun, așa cred. Nu trebuie să fii perfectă pentru a fi prințesă , am văzut că și ele greșesc , dar trebuie să ai un suflet bun, un caracter frumos și o inimă mare . Dacă îndeplinești aceste condiții , poți să fii o prințesă .
– E simplu, nu-i așa , Maria ?
– Da , spuse Maria , așa cred. Dar noi suntem prințese adevărate ?
– Eu sunt o fetiță adevărată . Nu sunt că Pinocchio. Tu ești adevărată ?
– Hihi, da , spuse Maria râzând .
– Atunci am stabilit, suntem adevărate . Vrei să știi ce facem noi, membrele clubului? –
– Da .
– Noi ne dăm silința să fim mai bune, să facem lucrurile mai bine. Nu reușim chiar tot timpul, dar contează că am încercat . Suntem atente la școală, ne facem temele și ne place să învățăm . Spunem “ bună ziua ”, “ te rog” și “ mulțumesc ”. Ne place să citim povești și discutăm despre ele. Ne întâlnim o dată pe săptămâna în căsuța din copac, bem ceai, mâncăm fursecuri și ne îmbrăcăm în rochițele care ne plac atât de mult .
– Atât ? întreba Maria . Clara se gândi puțin înainte să răspundă .
– Suntem prietene. Ne spunem și ne ținem secretele, ne sfătuim , ne încurajăm și uneori ne ajutăm între noi. E bine când știi că ai un prieten pe care să te bazezi.
– Da , așa cred.
– Deci, ești pregătită să faci parte din Clubul prințeselor ?
În căsuța scăldată de razele soarelui își făcură apariția încă trei fete: Amira, Ioana și Angela. S-au așezat în jurul măsuței de cafea și s-au servit cu ceai și biscuiți. –
– Cred că e rândul meu să spun o poveste, nu-i așa? întrebă Amira. – Așa este, spuse Clara.
– A fost odatã ca niciodatã o împãrãteasã care domnea peste Regatul Primãverii. Ea era foarte fericitã alãturi de regele ei, dar știa cã fericirea ei se apropie de final, iar necazurile vor veni, pentru cã se apropia iarnă.
– Dar de ce? întreba Angela.
– Shht! Tu mereu întrerupi poveștile! se planse Ioana.
Amira continuă:
Niciodatã nu mai fusese iarnã în Regatul Primãverii, dar frunzele începuserã demult sã îngãlbeneascã și sã cadã pe pãmânt, vântul era mai aspru în fiecare zi, iar soarele mai slab. Împărăteasa știa că iarnă este adusă de Regina Ghețurilor, care își trimite crivățul dinspre miazănoapte peste regat, să aducă frigul. Ani la rând o ținuse la depărtate, pe ea și alaiul ei de ființe supranaturale, dar acum era din ce în ce mai slăbită.Stând împãrãteasa în jilțul ei, privea cum primii fulgi de nea îsi fac aparitia.
“Acum, cã iarna ne-a îmbrãtisat, nu va dura mult timp si Regina Ghețurilor va ajunge la noi, dorind sã ne cucereascã regatul”, gândea împãrãteasa, mâhnitã. “Stiind cã sfârsitul îmi este aproape, mi-aș dori sã am un prunc, o fetiță care sã îmi semene, si sã aibe pielea alba ca fulgii care se cern acum si sufletul cald.
Peste nouã luni, când viscolul si zãpada ajunseserã la porțile castelului, mânate de Regina Gheturilor, se năștea Almeea. Din pacate, imparateasca a apucat doar sa își sarute fiica pe frunte, apoi s-a stins.
Regina Gheturilor a cucerit castelul si a adus sã locuiasca acolo ființele pe care le avea sub stãpânire: vampiri cu colti lungi, vârcolaci care se transformau în monștri la luna plina, elfi care îti puteau suci mințile, dacã îti cunosteau numele întreg.
Regina, ea însãsi o vrãjitoare, a hotãrât sã o cruțe pe Almeea, doar dacã tatãl acesteia, regele Primãverii, se însoarã cu ea. Regele nu a avut ce sã facã si a luat-o de sotie pe regina vrãjitoare. Astfel Almeea si-a petrecut copilăria în castel, alãturi de acele ființe înfricoșătoare, însã, cu firea ei caldã și sincerã, toți o plãceau și toți i-au devenit prieteni.
Intr-o searã, pe când Almeea abia împlinise optsprezece ani, vampirul Fernard îi ducea reginei cina, când a auzit-o vorbit cu cufărul ei fermecat: „Spune tu, cufăr drag, cine e cea mai puternicã vrãjitoare de pe acest tărâm?”.
Cufărul prinse viatã și îi rãspunse: puterea ta, Crãiasã, este uriașă, dar existã în Almeea o magie de primãvarã care poate topi gheața amarã.
Impãrãteasa nu putea crede asta. Almeea nu putea avea nicio putere magicã, era imposibil. Dar…nu ar trebuia sã riște.
– Fernard!
– Da, Alteță.
– Adu-o acum pe Almeea la mine. O sã aflu exact câtã magie e în inima ei, dupã ce o sã i-o smulg din piept!
Fernard fãcu o plecãciune și incepu sã alerge pe coridoarele castelului, folosindu-și toata agilitatea sa vampiricã. O gãsi pe Almeea în curte, stând pe o piatrã.
– Aș vrea sã se termine iarna, Fernard, spuse ea vãzându-l.
– Printesã, strigã el apropriindu-se. Ești în pericol! Regina vrea sã te omoare!
– Nu o va face, spuse fata, dar în inima ei încolțea teama si îndoiala. I-a fãcut un jurãmânt tatei cã nu îmi va face niciun rãu!
– A aflat cã ai puteri magice.
– Dar eu nu am puteri magice, Fernard!
– Cufarul i-a spus cã ai, știi ca el nu se insalã. Gândeste-te putin: toate fiintele magice iti sunt prietene, dar e ceva mai mult: îti sunt supuse.
– Nu…
– Nu ai încercat niciodatã sã le fii stãpânã, dar îti amintesti când Ariana a vrut sã îl atace pe acel negustor? I-ai spus sã nu o faca, iar ea te-a ascultat.
– Eu…nu stiu…
– Ascultã, Almeea! Trebuie sã fugi si sã te ascunzi cât mai repede! M-a trimis dupã tine!
– Dar dacã într-adevãr am puteri, asta înseamnã cã am o șansã, o pot învinge pe reginã, pot aduce primãvara!
– Nu acum, e prea devreme si prea periculos. Fugi! Aleargã pe cât de repede poti si ascunde-te! Voi încerca sã caut aliați în castel si am sã te anunț când e vremea sã te întorci pentru luptã!
Almeea îl îmbrãtișã pe Fernard, simtind cum frica si disperare pun stãpânire pe ea. Ce sã facã acum? Unde sã se ducã?
Fernard îi prinse ambii obraji în palmele sale.
– Nu o sã las pe nimeni sã iți facã rãu. Acum du-te! Și nu uita cã te iubesc.
Almeea începu sã alerge, iar când ajunse la portile castelui se cățără intr-un copac ce avea trunchiul lipit de gardul de piatrã si crengile îi atârnau dincolo de el. Zile la rând privise acel copac, fiind convinsã cã dacã s-ar urca în el, ar putea sãri gardul, dar niciodatã nu avusese curajul sã facã asta. Acum însã, era nevoitã.
Ajunsã pe creangã, sãri peste gard înainte sã apuce sã se gândeascã prea mult la ce face, de teamã cã frica o va face sã se rãzgândeascã.
Aterizã în zãpada moale, se ridicã cu greu si începu sã alerge, nici nu știa încotro. Auzi un cântec în depãrtare și merse în direcția din care se auzea. Era ca și cum ar fi ghidat-o acel ciripit suav, arãtându-i direcția.
Ajunse la marginea pãdurii. Sunetul venea de acolo. Inaintã cu greu printre copaci, zãpada si crengile îngreunându-i mersul. Pe ramura unui copac se afla o pasãre. Era micutã, de un albastru electrizant. Ea era cea care cânta.
Se apropie încet, iar pasãrea zburã în alt copac, iar când ajunse din nou la ea, zburã mai departe, si tot asa. Era ca și cum ar fi vrut sã o urmeze. Și o urmã.
Copacii deveneau din ce în ce mai deși, iar pãdurea mai întunecatã, pe cât intra mai mult în inima ei. Se opri în loc, miratã de ceea ce avea în fatã. Nu putea fi cu putintã, și totuși, acolo era o casã înformă de ciupercă, ce părea că ar fi crescut din inima copacilor. Almeea întinse temãtoare mâna spre clantã și deschise ușa . Incãperea în care intrase era mobilatã cu o masã micã și două scaune.
– Te-am așteptat atât de mult!
Almeea tresãri. Nu știa cã maiera cineva acolo. Dar iatã cã îsi fãcu apariția un om mic, de inaltimea unui copil de cinci ani.
– Te cunosc, ești piticul din grãdinã!
Pe când era copil, în grãdina castelului se afla un pitic de piatrã cu care vorbea, iar el îi rãspundea. Apoi, regina a hotãrât sã planteze meri în grãdina, iar într-o dimineatã, piticul dispãruse.
A crezut apoi cã acele conversatii erau o simplã fantasmã de copil, însã el era aici, era viu.
– Da, sunt un pitic de grãdinã, un gnom, ființă magică ce protejeazã cãminele oamenilor. Numele meu este Edgar. Dupã ce regina m-a alungat am venit aici, asteptându-te, pentru a te ajuta.
– Dar, cum?
– Am știut de la început, pentru cã doar cei înzestrati cu puteri magice imi pot vorbi.
– Dar ce pot face eu?
El o conduse cãtre o fereastrã. Acolo, în spatele cãsuței, se afla o poianã în care zãpada nu ajunsese. Pãmântul se vedea maroniu sub copacii desfrunziti.
– Tu poți aduce primãvara înapoi.
Almeea închise ochii, gândindu-se cât de mult și-ar dori sã vinã primãvara. Simtea cum înãuntrul ei clocotește o forță, o energie caldã, ce curge ca un fluviu.
Când deschise ochii, un copac din poieniță inmugurise.
– Eu pot aduce primãvara, spuse ea zâmbind.
Almeea rãmase în cabana lui Edgar pentru o vreme. Zi dupã zi, vremea devenea mai caldã, iar copacii înfloreau în întreaga pãdure. Multe pãsãri albastre, precum cea pe care o vãzuse în ziua în care fugise din castel zburau acum vesele prin pãdure, zãpada se topise, iar pâlcuri de iarbã rãsãreau din loc în loc.
In tot acest timp, Regina fierbea de furie. Fernard îi spusese cã Almeea nu era de gãsit în tot castelul, iar Regina trimisese trupe de vampiri și vârcolaci în cãutarea ei, însã nimeni nu o gãsise, pentru cã acea poianã în care se afla căsuța era plinã de magie și doar cei care o cãutau pe fatã cu gânduri bune o puteau gãsi.
Regina îsi dãdu seama cã Almeea era într-adevãr înzestratã cu puteri magice. Primãvara începea sã se facã simtitã si dincolo de pãdure, în castel. Regina își pregãtea armata, însã ea nu știa cã mai mult de jumãtate dintre soldați, în frunte cu vampirul ei de încredere, Fernard, erau de partea Almeei.
Intr-o zi, când copacii îsi scuturau petalele, rodind fructe înmiresmate, Almeea se întoarse la castel. Tatãl ei o întâmpinã cu drag, plângând de usurare cã îsi vedea fiica pe care pe care o crezuse moartã, dar îi spuse cã trebuie sã se ascundã, pentru cã Regina o va ucide.
– Nu, tatã, ea. Am venit sã scot castelul si întreg tinutul de sub stãpânirea ei. O voi învinge si voi alunga iarna pentru totdeauna!
Trupele care erau de partea ei îi imobilizarã rapid pe cei ce rãmãseserã de partea Reginei si îi închiserã în temnitã. Dar Regina nu era de gãsit.Umbla zvonul cã fugise.
Almeea alerga prin castel, dorind sã îl gãseascã pe Fernard. Ii era atât de dor de el si nu mai suporta sã treacã nicio secundã în care sã fie despărțiți.
Il gãsi chiar în camera tronului.
Fata alergã la el.
– Almeea, nu! Strigã el, dar era prea târziu.
Ușa se închise în urma ei si își fãcu aparitia Regina.
Almeea îl îmbrățișă pe Fernard.
– Ce se întâmplã? îi sopti ea.
Regina râse malefic.
– Se întâmplã cã ți-am întins o capcanã, iar tu ai cãzut direct în ea. Vezi tu, copilã, mi-am dat seama cã nu aveai cum sã fugi din castel fãrã ajutor si nu mi-a fost prea greu sã aflu despre povestea voastrã de dragoste interzisã. Cu toate cã sunt impresionatã de devotamentul lui, mã vãd nevoitã sã vã omor. Pe amandoi.
Dar Almeei nu ii era teamã.
– Cãiește-te, și s-ar putea sã te cruț, ii spuse.
Regina râse, dar i se citea spaima în ochi.
Când își ridicã mâinile la cer, simți puterea și magia crescând în ea. Intr-o clipã, Regina tipa, apoi se transformã si în scrum.
Un geamãt ce se auzea din spatele ei o fãcu sã se întoarcã. Fernard fusese înjunghiat cu o țepușă de unul dintre acolitii Reginei, ce așteptase în umbra. Când acesta își scoase casca, Almeea îngheta, pentru cã era chiar tatãl ei.
– Nu! spuse Angela și se ridică în picioare.
Înapoi la Clubul prințeselor , era multă zarvă .
– Poveștile trebuie să aibă finalfericit, spuse Clara .
– Da , Almeea și Fernard trebuie să se căsătorească , o sustinu Ioana .
– Și să aibă copii, zise Angela.
– Dacă m- ați fi lăsat să spun povestea , ați fi aflat că Fernard nu a murit, s-a făcut bine. Dar tatăl Almeei a fugit de la castel și nu a mai fost văzut niciodată . Iar Almeea și Fernard s-au căsătorit și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți .
– E o poveste frumoasă , spuse Maria .
Acum că aflaseră finalul, fetele erau de acord că au ascultat o poveste foarte frumoasă .
– Dar este o poveste adevărată? întreba Angela. Sau ai inventat-o tu?
– Și ce dacă?
– Păi, daca e doar in capul meu, nu înseamnă că nu există cu adevărat, se apară Amira.
Seara se lăsa peste căsuța din copac, iar fetele știau că în curând vor veni părinții lor, să le cheme acasă. Au mai discutat o vreme despre poveste, iar la plecare le-a rămas un lucru despre care să se gândească până data viitoare când se vor vedea: dacă ceva există doar în capul tău, nu înseamnă că nu există cu adevărat.