Gandul care ma sugruma (POV)
Ii simt aroma calda de menta, dulceata si un iz de fum de tigara. Se apropie de mine, vrea sa ma imbratiseze. Il imping. Ce rost are?
Si simt iarasi gandul acela facandu-si loc in mintea mea, intrandu-mi in vene, starnind furtuna. Simt primele semne de panica: o caldura in maini, ce urca rapid spre inima. O textura, o culoare, un miros. Incerc sa ma ancorez in prezent, sa revedin constienta de tot ce ma inconjoara.
“Calmeaza-te, Raisa!” imi spun in gand. Imi scutur mainile si ma intorc cu spatele la el.
El imi cuprinde umerii, apoi imi mangaie parul.
– Am vrut sa mai petrecem o seara impreuna.
O ultima seara impreuna. Realitatea ma izbeste: el va pleca. Nu se va razgandi, nu va decide sa ramana cu mine, nu va renunta nici daca ma duc dupa el la aeroport, cum se intampla in filmele siropoase. Va pleca desi i-am spus ca nu stiu sa traiesc fara el. Ca fiecare gura de aer anunta numaratoarea inversa. Timpul se scurge nedrept de repede catre clipa in care voi ramane fara aer, pentru ca fara el nu m-a invatat nimeni cum sa traiesc.
– Stii ca nu imi plac despartirile, ii spun intr-un final.
– Si ce ai fi vrut sa fac? Sa plec fara sa imi iau la revedere?
Respir adanc. As vrea sa mai pot sa plang. Sa las lacrimile sa curga, sa simt cum ma curata, ma elibereaza. Dar nu o mai pot face demult. In locul acela din piept unde simti ca te doare cand iti vine sa plangi e doar o gaura. Un gol. Un pustiu, acolo unde obisnuia sa fie inima mea, unde se afla locul care imi permitea sa simt intens, sa sper, sa construiesc un viitor. Mai respir inca o data adanc, simtind cum aerul imi loveste plamanii. Oare cate guri de aer mai am?
– Nu, Mark. As fi vrut sa nu pleci.
Nu raspunde. Imi impleteste parul intr-o coada, asa cum facea la inceput, cand ieseam amandoi de la dus, iar el se juca in parul meu ud. Ma gandesc la faptul ca poate ar fi o idee ca dupa ce el pleaca, sa ma tund foarte scurt; asa, nimeni nu va mai avea privilegiul sa imi atinga parul. Poate o sa pastrez parul acela mort, o sa il pun intr-o cutie si asa voi avea atingerile lui cu mine pentru totdeauna.
Ce ganduri stupide! Oare creierul meu s-a defectat de la atata suferinta? Oare voi mai fi vreodata la fel?
El nu mai spune nimic. Imi maseaza umerii si imi saruta parul. Ma intorc spre el, apoi ma trag mai in spate.
– Nu pot sa fac asta.
Ma gandesc la toate persoanele care i-au pierdut pe cei dragi si la cat si-ar dori ele sa mai aiba cateva clipe in plus. Clipe pentru “te iubesc”, “o sa-mi lipsesti” sau “sa nu ma uiti”. Dar eu nu pot.
Am avut ceva perfect in viata mea: pe el. Era totul meu si traiam cu bucurie povestea de “fericiti pana la adanci batraneti”. Apoi, am aflat ca trebuie sa plece la opt mii de kilometri departare fata de mine. Nu, nu trebuie. Asa a ales.
Viata este o insiruire de alegeri. Iar el a facut-o pe cea care ma distruge pe mine. Pentru ca eu sunt mai putin importanta decat o oferta foarte buna de munca. E foarte bine cand cineva isi pune prioritatile in ordine. E groaznic atunci cand afli ca tu nu esti o prioritate pentru persoana pe care o iubesti cel mai mult pe lume.
Inca o gura de aer. Respir sacadat. Oare cate mai am? Putine, prea putine! Si apoi… ce?
El se asaza pe fotoliu si isi aprinde o tigara. Ca si cum ar fi doar o alta seara pe care o petrecem impreuna, nu ar fi mare lucru.
Imi tin respiratia. 1…2…3…4…5. Respir. 1…2…3…4…5. Un exercitiu pe care il stiu si care ma ajuta sa ma calmez.
Deschid gura, apoi o inchid la loc. Incerc din nou. Cuvintele se simt grele, de parca ar fi de plumb. De parca nu ar vrea sa se rostogoleasca de pe buzele mele, stiind consecintele a ceea ce voi spune.
– Fiecare secunda in care stai aici ma face sa ma simt ca un condamnat la moarte care asteapta calaul sa ridice sabia.
Tace. Trage adanc din tigara si clipeste des.
– Nu trebuia sa vin.
Nu era o intrebare. Se ridica de pe canapea si stinge tigara in scrumiera.
Se apropie, il simt ca pe un morman de visuri naruite, presand peste pieptul meu. Si apoi apare gandul care ma sufoca: daca viata mea nu este de fapt a mea?
Daca sunt doar o barcuta de hartie, vulnerabila la vantul pe care destinul il sufla peste mine, purtandu-ma pe mari agitate, in ape adanci, fara ca eu sa am vreun cuvant de spus in asta?
Daca viata imi poate fi schimbata brusc si iremediabil de un om pe care il stiu de doar cativa ani, nu e asta o dovada clara ca nu tin eu fraiele vietii, ca nu sunt stapana?
Canapea. Albastru. Fum de tigara. El isi imbraca haina.
Cand usa se inchide in urma lui, simt ca ma prabusesc. Cad in gol. Panica pe care o tineam in frau s-a eliberat si a preluat controlul asupra mea. Cad si nu e nimeni care sa ma prinda. Ma prabusesc si tot corpul ma doare. Sunt intr-o fantana cu pereti inalti si drepti, care parca se indoaie si cad peste mine. Claustrofobie. Gurile de aer s-au epuizat. Oare acum o sa mor?
Sunt zdrobita sub maldarul de ruine. Si totusi, inca stau in picioare. Canapeaua unde a stat el pana acum cateva minute parca ma ademeneste, ma cheama sa ma asez, sa verific daca i-a pastrat mirosul. In scrumiera, tigara nu s-a stins de tot. Daca o fumez, se va simti ca si cum l-as saruta pentru ultima data?
Cad iar si iar. Si de fiecare data, mintea mea ma pacaleste ca acum e real. Dar corpul mi-a ramas parca impietrit, stand in picioare, in mijlocul sufrageriei pustii.
Realitatea ma izbeste: nu o sa se mai joace cu parul meu ud, nu o sa ma mai stranga in brate, nu va mai fi langa mine in pat dimineata cand ma trezesc. Nu voi mai avea inca un Halloween in care sa sculptam dovleci, inca un Craciun in care sa impodobim bradul sau un Revelion in care sa ne sarutam la miezul noptii. Nu voi mai avea nimic.
A plecat, a plecat cu adevarat. Cum o sa traiesc fara el?
Gandul care ma sugruma (POV)
Povestea Gandul care ma sugruma (POV) este inspirata din poza aceasta, care a fost tema lunii pe grupul Dianei.