Sufletul Pamantului
Nu am stiut… nu am stiut atat de multe lucruri!
Nu am stiut cui sa ii ofer respectul meu, pe cine sa preaslavesc. Ce e important in viata, ori ce lupte merita sa port.
Nu am stiut ce inseamna maretia pamantului. Nu i-am cunoscut puterea de a construi, de a sustine viata, de a crea.
Pamantul era pentru mine, ca pentru restul tinerilor pe care ii cunosteam, un lucru ce trece nevazut. Era important doar atunci cand devenea agasant, daca ne murdarea pantofii. In rest il ignoram, uitam ca exista, nu credem in maretia lui.
Nu am stiut ca natura inseamna in primul rand pamant. Copacii, plantele, florile, toate rasar din pamant si au nevoie de el ca sa traiasca. Viespile salbatice isi fac cuiburi in pamant, cartitele au adevarate galerii subterane, soarecii de camp construiesc vizuine. Este logic, dar nu m-am gandit la asta nici macar o clipa, in douazeci si sapte de ani.
Eram preocupat sa castig mai multi bani, sa imi cumpar o casa, poate o masina. In gandul meu umbla mai mult decat oricand o femeie frumoasa, cu pielea fina ca matasea, in care se pierd razele soarelui cand o ating. Avea ochii mari, mereu mirati, cu nuante de caramel si ciocolata, iar parul lung ii mirosea a scortisoara.
Nu dadeam atentie pamantului ce imbraca muntii, campiile, vaile si dealurile in mantia sa ocrotitoare. El era tacut, asa cum a fost de milioane de ani, cuprinzand planeta intreaga si protejand-o ca pe un copil mult iubit. Acelasi copil care mai tarziu il ignora si il arunca, asa, ca pe o carpa veche si murdara, ce nu ii mai este de folos. Acel copil eram eu si fiecare dintre noi, dar nu am stiut.
Bunica mea ma invata cand eram mic despre pamantul roditor. Imi spunea ca orice as vrea sa cultiv, am nevoie de un pamant bun. Dar m-am grabit sa cresc, iar sfaturile bunicii au devenit neinteresante, batranesti, trecute.
Copilul care alerga descult pe pamant si se bucura de masajul pe care acesta il oferea talpilor sale mici, a crescut si a devenit interesat de ce incaltaminte scumpa si la moda sa isi cumpere, pentru a fi in randul cu ceilalti, intr-o societate in care trebuie mereu sa te conformezi standardelor.
Pietena mea din facultate, Amira, o budista devenita, stia importanta pamantului. Poate nu o constientiza pe deplin, dar atunci cand imi vorbea despre chakre, mentiona si Muladhara, chakra pamantului, care e strans legata de ideea de siguranta interioara. Eu ridicam o mana, semn ca vreau sa o opresc din vorbit. Lectiile ei ma oboseau.
-Amir, Amir! Intr-o zi vei capata intelepciunea si inteligenta spirituala de care ai nevoie pentru a intelege importanta invataturilor budiste, spunea ea zambind.
Nu am stiut atunci si nu am aflat nici in urmatorii ani, ca pamantul este elementul care ne tine ancorati de viata. De ce as fi aflat? Invataturile importante in viata vin foarte rar din momentele de fericire si implinire. Invataturile rasar din lacrimi si sange, din durere si disperare.
In curand, m-a gasit si fata mea frumoasa, cu pielea fina ca matasea si ochi de caramel: Nadira. M-am predat ei intru totul, m-am lasat invaluit in nori de dragoste profunda, iar un an mai tarziu am cerut-o de sotie. Ne-am mutat apoi la casa noastra. Nu era mare sau luxoasa, dar era epicentrul iubirii noastre infinite, apartamentul nostru din blocul de pe strada Norilor.
Dormitorul nostru, cea mai iubita camera a casei, avea ferestre mari, ce lasau lumina diminetii sa ne scalde cu razele ei. Sotia mea si-a dorit mobila de culoarea untului si i-am facut pe plac. Doar la draperille gri mi-am impus punctul de vedere, caci pareau prea mohorate, triste, reci.
-Gri? Hai sa alegem ceva mai luminos, ori mai colorat.
-Sunt cenusii, nu gri. Si contrasteaza de minune cu nuantele din camera.
-Draga mea, sunt gri sobolan. Hai sa alegem altceva!
Gri au ramas. Si le-a dorit atat de mult! Iar eu…m-am obisnuit cu ele, in timp.
Ne traiam povestea de dragoste, ne aveam unul pe celalalt, cine s-ar fi oprit pentru o clipa sa isi aminteasca despre maretia pamantului si tainele sale?
Insa pamantul mut strangea insulte, mocnea incet in el insusi. Iar intr-o zi, a explodat.
M-a invatat bunica mea ca pamantul tine viata si o protejeaza, dar a omis, se pare, sa imi spuna ca pamantul si ucide. Distruge tot in jur, cu furia a o mie de ingeri decazuti. Isi scutura mantia violent si printr-un singur zgomot mut daramana cladiri ce pareau indestructibile, brazdeaza fisuri adanci in soselele moderne, intoarce lumea pe dos.
Si ucide fara mila, fara sa stie pe cine, fara sa ii pese de femeia cu piele de matase, ai carei ochi au ramasi deschisi, fara viata, privind in gol.
Doar cateva secunde s-a cutremurat pamantul; nici macar un minut intreg. Si a distrus tot ce aveam in viata, tot ce iubeam, tot ce construisem.
Iar dupa ani si ani de atunci, urc pana in cladirea parasita de pe strada Norilor, pentru a vedea din nou, macar pentru o clipa, o frantura din povestea frumoasa care s-a intamplat odata.
Dormitorul nostru drag poarta in el rani ce nu au stiut sa se vindece. Mobila e distrusa, peretii crapati, bucati din tavan zac pe pardoseala. Numai draperia urata, gri sobolan, mai atarna intr-un colt.
“Din pamant ne nastem, in pamant ne intoarcem.” – imi amintesc aceste vorbe, fara sa mai stiu cine le-a rostit. Greutatea lor ma apasa si ma sufoca.
Pamantul nostru dadator de viata mi-a oferit in dar doar moarte, durere si pustiu. Acum am timp sa ma gandesc la el, sa il respect, sa il preaslavesc. Dar ce rost are? Il urasc. Prin maretia lui m-a transformat intr-un batran care umbla fara tinta pe pamant, secat de orice vlaga, de orice dorinta de a fi.
Acum sunt doar eu, singur, in epicentrul iubirii noastre infinite.
Oare daca nu ar mai exista pamant, ar mai exista Pamant?
Povestea Sufletul Pamantului (POV) este scrisa la provocarea S.I.M.T. by Mona Simon.