Omule, unde alergi?
Te misti haotic, mereu grabit.
“Am timp, am timp.”
“Am timp sa stau si jos, sa imi trag rasuflarea, sa ma odihnesc, sa ma bucur” – iti spui.
Si iar alergi; mereu pe fuga, mereu cu gandul de a prinde naluci invizibile,
Suflete zdrobite, visuri imposibile.
Sub pasii grei, sufletul iti e prea plin, prea ranit;
E vatamat, dar nu te poti opri pentru el, nu acum.
Si alergi iar, sa prinzi ceva, sa nu iti scape, sa nu il pierzi.
Alergi pentru iubire, succes, bunastare.
Iar de la un punct incolo, alergi doar pentru ca nu mai stii sa mergi incet.
Totul se intampla prea repede, si totusi prea incet.
Se aude sunetul de metal scrasnind.
Tramvaiul geme, in timp ce vatmanul se chinuie sa franeze. Dar e prea tarziu.
“Ce s-a intamplat?”
“A alergat sa mai prinda culoarea verde la semafor, dar nu a reusit.”
Dumnezeu sa o odihneasca in pace!