Minciunile pe care ni le spunem noi noua
Acest articol contine mici spoilere din cartea “O minciuna perfecta” de Peter Swanson.
Alice, din romanul lui Peter Swanson, “O minciuna perfecta”, a ucis mai multi oameni de-a lungul vietii ei.
Unora le-a dorit moartea, la altii a fost doar o… posibilitate de moment. Nu a ucis cu sange rece, ci mai degraba a ales sa nu intervina, atunci cand interventia ei le-ar fi salvat viata.
Si totusi, atunci cand ziua judecatii vine, Alice isi spune ca e nedrept ce i se intampla, ca nu a gresit cu nimic, nu a facut niciodata rau nimanui.
Nu sunt astea, oare, minciunile pe care ni le spunem noi noua?
Minciunile pe care ni le spunem noi noua
“Sunt un om bun.”
“Nu am gresit cu nimic.”
“Nu am facut niciun rau.”
“Nu merit ce mi se intampla.”
Sunt minciuni perfecte, pe care le impetim noi pentru noi. Apoi, fara prea mare dificultate, tot noi le credem.
Adevarul insa… adevarul e ca fiecare dintre noi a facut rau, cu sau fara voie, cel mai probabil mai multor persoane. Fiecare din noi e bun si rau, altruist si egoist, empatic si ignorant etc.
In aceasta panza pe care coloreaza viata, nu exista alb si negru, ci multe, foarte multe nuante de gri. In mod convenebil, atunci cand vine vorba de propria persoana, vedem acele nuante mai deschise, vedem lucrurile asa cum ne e favorabil.
Noi nu barfim, noi relatam intamplari.
Noi nu suntem toxici, doar ne exprimam punctul de vedere.
Noi nu manipulam pe nimeni, doar le dam de ales.
Noi nu ne razbunam, doar indreptam lucrurile.
Nimeni nu e rautacios, nimeni nu e rasist, homofob, misogin.
Nici nu stii de unde vin oamenii astia rai, ca pe cine intrebi, iti spune ca e bunatatea intruchipata. Si nici macar nu te minte. Ca noi nu suntem mincinosi. Noi doar alegem sa vedem lucrurile intr-un fel si ne convingem singuri ca acela si doar acela e felul corect.
O minciuna perfecta
Nici Alice nu era rea… daca o intrebai pe ea. Ea era doar un om bun, caruia i s-au intamplat lucruri rele.
Si chiar cand credea ca viata ii da o sansa la fericire, alaturi de sotul ei iubit, Bill, primeste vestea ca acesta a murit, in mod inexplicabil, cazand de pe o stanca.
Saraca Alice, il iubea atat de mult pe Bill, erau asa fericiti! E imposibil ca ea sa fie implicata in ceea ce politia spune ca ar fi o crima, nu?
Lucrurile nu sunt simple. Fiul lui Bill, Harry Ackerson, ajunge curand la casa unde tatal sau locuia impreuna cu Alice si incepe o ancheta pe cont propriu. In acelasi timp, mama sa vitrega, extrem de afectata de cele intamplate, e tot timpul cu el, agatandu-se parca de el pentru suport emotional.
Peter Swanson isi tese povestea cu grija, fara graba, dezvaluind cate un adevar socant pe rand.
De fapt, Harry este personajul principal al romanului, dar se pierde repede in fata povestilor socante ale personajelor secundare. Unii le-au numit oribile, in recenziile lor. Eu voi spune doar ca sunt socante.
Cartea e frumoasa si o recomand pasionatilor de genul thriller/ mister, dar si celor care cauta lectii de dezvoltare personala in orice carte citita, cu atat mai mult in beletristica.
Minciunile pe care ni le spunem noi noua
Cartea “O minciuna perfecta” m-a dus de multe ori cu gandul la minciunile pe care ni le spunem noi noua. Nu ma refer la chestii socante sau ingrozitoare, ci la mici “gogosi” menite sa ne faca sa ne simtim mai bine, sa avem o parere mai buna despre noi, sa ne gaseasca circumstante atenuante.
Uneori, ne mintim si ca sa ne justificam lenea, lipsa de reactie, neincrederea, confortul la care nu vrem sa renuntam.
“Ei, oricum nu luam eu interviul ala.”
“Sunt prea batran/a sa mai invat acum sa …”
“Nu am avut ce sa fac.”
“Asa a fost sa fie.”
“Nu e de mine.”
Si asa mai departe.
Nici nu e de mirare ca atunci cand vrem sa credem in noi, ne este greu. Cum sa te increzi intr-o persoana care te minte?
Pentru a putea dezinstala minciunile instalate de noi insine, care s-au lipit de noi astfel incat nu greu ne mai dam seama unde se termina adevarul si incep ele, trebuie sa fim mai asumati, mai sinceri cu noi si cu ceilalti.
Da, stiu, termenul asta, “asumat” a fost atat de folosit incat deja e jenibil, dar atat pot eu, ca scriitor mediocru si psiholog si mai mediocru (minciuna 🙂 ).
Da-ti sansa de a fi sincer cu tine. Iubeste ce e de iubit in tine, schimba ce e de schimbat, Lucreaza cu tine, cate putin in fiecare zi.
Iar la finalul zilei, nu uita sa te accepti pe tine, asa imperfect cum esti. Cel care se accepta pe sine si se iubeste sincer, nu are motive sa se mai minta.