Casa de la numarul 3 (POV)

Casa de la numarul 3

Soarele coboara peste orizont, inrosindu-l cu lumina sa. Intreg cerul se framanta, in asteptarea noptii. A mai trecut o zi aici, in casa de la numarul 3.

Afara e o lume intreaga, diferita, galagioasa. Aici, doar eu si gandurile mele. Si motanul Fred, care doarme intr-un colt. Prea multe ganduri, prea multe… si totusi, atat de liniste.

Cand seara coboara pe pamant, linistea preseaza asupra mea, ingreunandu-mi umerii. Si uneori, glasuri pustii parca apar, strecurandu-se prin pereti. Iar eu le aud cum ma striga:

Caroline, Caroline!

Dar e doar vantul, care se joaca in parul meu.

Fred se trezeste, de ridica si priveste pe geam.

-Si tu te simti captiv aici? il intreb cu voce soptita.

Casa de la numarul 3 este refugiul nostru si temnita noastra, il acelasi timp. Sau cel putin a mea, caci motanul nu pare sa impartaseasca acelasi sentiment de sufocare si solitudine ca mine. El nu simte singuratatea in piept, crestand si sapand si mancand din el. Nu poarta vina pe umeri, ca pe o mantie prea grea, manjita cu sange. Nu simte abandonul celor dragi in tot corpul, nu ii vede pe toti la fiecare pas, aratandu-l cu degetul.

Nu, el nu simte toate astea. Doar eu o fac.

Imi traiesc zi dupa zi in aceasta temnita cu pereti gri si ferestre inalte, cu gratii. Nici macar nu mai stiu daca gratiile sunt ca sa ii tina pe altii afara sau sa ma tina pe mine inauntru.

Patrick a spus ca aici voi fi in siguranta. Asa ca m-am mutat in casa de la numarul 3 fara sa protestez, fara sa intreb de ce. Si am inceput sa traiesc aici o noua viata, ori mai degraba un simulacru de viata, ce nu seamana cu nimic.

Au trecut doua luni. Saizeci de zile. O mie patru sute saizeci de nenorocite de ore. O eternitate de minute tacute, apasatoare, sufocante. Doar pentru ca eu sa fiu in siguranta.

Dar ce inseamna de fapt siguranta? Sa stai singur, inchis intr-o casa rece, cu un motan care te ignora, in timp ce toti ceilalti isi vad mai departe de viata? Sau siguranta inseamna sa ai cui sa ii spui cand iti e bine si cand iti e rau, sa ai pe cine sa strangi in brate, sa ai pe cineva acolo care sa iti stearga lacrimile?

Pasii mei rasuna cand trec dintr-o camera in alta, in cautare de… ceva. Nu stiu ce caut, dar cred ca voi gasi.

Geamul scartaie si geme, scuturat de vantul de afara. E doar vantul. Nici nu as indrazni sa sper la altceva. In cele doua luni de agonie, doar vantul m-a mai vizitat din cand in cand. A venit sa imi aminteasca de cine am fost, iar eu l-am lasat sa isi cante cantecele letargice si sa ma legene in bataia sa.

Ori poate nu era doar vantul. Poate erau fantomele trecutului si toti acei demoni pe care i-am creat. Nu au venit sa ma omoare, ci sa se asigure ca traiesc. Pentru ca doar viata poate fi dureroasa, crunta, agonizanta. Moartea nu. Viata este razbunarea lor perfecta, e un carusel care ma invarte iar si iar, fara ca eu sa am vreo farama de control.

La inceput, am sperat ca e Patrick. De fiecare data cand auzeam vantul scartaind prin crapaturile de la fereastra si de fiecare data cand auzeam pasi pe strada ingusta, saream in picioare si alergam la fereastra, sa vad daca este cineva in fata casei de la numarul 3.

Pustiu. Tot mai pustiu in fiecare zi. Nimanui nu ii pasa. Nu atat de mult incat sa strabata 30 de kilometri, pana la casa unde sunt ascunsa. Nu suficient cat sa vina sa ma vada.

Vorbesc despre mine, despre ce am facut, despre ce m-a adus aici. Vorbesc despre mine, dar nu le pasa suficient incat sa vorbeasca cu mine. Nici macar curiozitatea nu e atat de mare, incat sa ii impinga sa vina aici, sa ma vada, sa ma intrebe.

Oh, stiu ca si-ar dori sa ma intrebe, vor sa stie. Doar ca nu suficient cat sa ma intrebe pe mine.

Se pare ca atunci cand faci ceva, cu atat mai mult cand faci o greseala, iti pierzi calitatea umana. Oamenii sunt socati, nu pot sa creada ce s-a intamplat; sunt curiosi, vor sa stie de ce. Dar in fata lor, tu deja nu mai esti om. Asa cum nici eu nu mai sunt. In cazul asta, faptele conteaza mai mult decat omul. Ii intereseaza ce am facut eu, nu si cum m-a facut asta sa ma simt, ce repercursiuni a avut asupra mea, cum mi-a distrus viata.

Nu cred ca am gresit, dar daca am facut-o, sa ma judece Dumnezeu, nu oamenii de nimic.

Sapte persoane.

Sapte persoane stiu noul meu numar de telefon si adresa casei secrete de la numarul 3. Niciunul din ei nu a luat legatura cu mine in cele doua luni.

In lumea de afara, eu nici nu mai exist. Literalmente, nu mai exist. Patrick m-a asigurat ca a sters orice urma a existentei mele. Cat de curand va trebui sa imi schimb numele, sa ma mut, sa o iau de la capat. Si, la naiba, imi placea numele meu!

Caroline, Caroline!

Vantul se joaca in urechea mea, imi gadila ceafa, ma infioara.

Existenta mea se risipeste, iar lor nu le pasa nici macar cat sa ma intrebe de ce. Vorbesc despre mine, sunt sigura, ei toti vorbesc despre mine. Dar niciodata cu mine.

Macar de m-ar suna sa ma certe, sa imi ceara explicatii. Orice. Probabil as povesti tot. Buzele mele sunt disperate sa rosteasca din nou cuvinte. Le-as spune tot adevarul, doar ca sa ma mai aud o singura data vorbind cu cineva.

Dar telefonul ramane tacut, iar strada ramane pustie. Si noaptea se pogoara incet, incet, peste casa de la numarul 3.

Ma sprijin de fereastra si ma uit la Fred, care se foieste, cautandu-si locul.

-Tu nu esti curios, motane? ii spun incercand sa abordez un ton jucaus, nepasator.

Fred face ce stie cel mai bine: ma ignora.

-Hai, intreaba-ma, il tachinez, de parca ar intelege ce spun.

Aerul imi urca in piept, apoi expir precipitat.

-Intreaba-ma: Caroline, de ce l-ai omorat pe Markus?