Un motan pe nume Fred
Am stat mult in fata unei pagini (de blog) albe, gandindu-ma cum sa incep aceasta povestire.
As putea incepe prin a va spune ca toata viata am iubit animalele, ca am ingrijit zeci de caini si pisici de pe strada, pe care ii luam acasa cand mama era la munca, le faceam baie in cada, ii curatam de purici, ii stergeam cu prosoapele noastre si ii duceam inapoi pe strada. Le curatam ranile cu Rivanol, cand era nevoie, ii hraneam cu mancare furata din frigider si mergeam pe jos aproape un kilometru, de doua ori pe zi, sa le iau apa proaspata de la cismea.
As putea incepe prin a va povesti despre Happy, primul meu catel, primit cadou cand am implinit 12 ani, despre cei 17 ani minunati in care mi-a fost alaturi, cum a dormit langa mine, cum a sarit sa muste pe cineva care ma ameninta si cum mi-a rupt sufletul in nebanuite feluri, cand a plecat pentru totdeauna.
Dar povestea asta e despre Fred si despre cum a intrat el in viata mea, intr-o dimineata calduroasa de septembrie.
Cred ca intotdeauna m-am considerat “a dog person”, pentru ca mai mereu am avut cel putin un caine. In copilarie am fost inconjurata de cainii maidanezi, care nu erau chiar maidanezi, erau ai blocului, ai nostri ai tuturor.
Mai aveam pe la tara cate o pisica, pe care o ingrijeam si o dragaleam, dar inima mea a fost mai degraba orientata catre iubirea de catel.
Imi doream la un momentan un motan negru, pentru ca ador pisicile negre, caruia sa ii pun numele Black. Sirius Black. Dar faptul ca mama nu prea are la suflet pisicile m-a oprit mereu sa merg mai departe si sa iau una.
Un motan pe nume Fred – Oare pe mine ma striga?
Fred a aparut in viata mea intr-o perioada in care ma simteam destul de singura. Cred ca avem cu totii perioada in care energia noastra e mai low si avem tendinta sa fim nemultumiti pentru ce nu merge bine, in loc sa fim recunoscatori pentru ce avem bun. Se mai intampla.
De fapt, ma simteam atat de singura, incat am scris povestea asta.
Povestea e importanta, nu doar pentru ca descrie singuratatea apasatoare, ci pentru ca acolo apare un motan pe nume Fred.
Dupa ce am terminat de scris povestea, m-am uitat pe geam, incercand sa razbat cu privirea in intunericul noptii, si atunci l-am auzit din nou: un pui de pisica, ce mieuna disperat. Il auzisem si cu o noapte inainte, mieunatul lui, ca un strigat de ajutor, ajungand pana la mine. Ma uitasem dupa el in ziua respectiva, dar se auzea doar noaptea, ziua era de negasit.
Chiar i-am zis Alexandrei ca as vrea sa cobor la el, desi era cam tarziu, dar nu aveam cum sa il iau acasa si nu stiam exact cum sa il ajut.
Pana la urma m-am bagat la culcare, cu mieunatul lui inca un urechi.
A doua zi dimineata, pe cand o plimbam pe Tatra, l-am vazut: o mogaldeata mica si murdara, ascunsa sub o masina. A inceput sa miaune si am stiut ca el e. Dar cand am incercat sa ma apropii, s-a speriat de Tatra si am fugit.
Asa ca am dus-o pe Tatra acasa, am luat un castron cu apa, niste mancare si o cutie, apoi am coborat iar, hotarata sa il hranesc si sa ii fac un culcus.
Temator si cu multa neincredere, a venit la mine, l-am mangaiat putin si s-a dus sa manance. As fi vrut sa mai stau putin cu el, dar m-a sunat un curier si m-am intors, sa plec spre casa.
Am aruncat o ultima privire catre el si m-am gandit cu multa tristete ca nu o sa supravietuiasca. Proprietarul masinii sub care se adapostea o sa plece pana la urma, iar sansele sunt mici sa se uite sub masina inainte, ca sa vada ca acolo se adaposteste un pisoi mic si pricajit, slab de ii puteai numara coastele.
Si in timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi gandindu-ma la soarta lui, el a venit la mine, s-a catarat cum a putut la mine in brate si a inceput sa toarca. Asa ca m-am intors si am intrat in casa. Cu tot cu el. 🙂
Acum, cand stau uneori cu el in brate si imi toarce alungand orice urma de stress sau neliniste, il intreb: pe mine ma strigai, cand mieunai in noaptea aia? Spuneai “mami, vino sa ma iei, nu ma lasa aici”?
Un motan ca un pansament pentru suflet
Nu cred ca l-am salvat, cred ca ne-am salvat reciproc. El avea nevoie de mine sa ii ofer o casa, hrana, ingrijire si iubire; eu aveam nevoie de el sa ma ajute ca imi recapat echilibrul emotional.
Am invatat foarte multe lucruri despre pisici in astea doua luni. Sunt norocoasa ca le am pe Alexandra si pe Lelia care ma ajuta mereu cu sfaturi super utile.
Mama in continuare nu iubeste prea mult pisicile, dar a inceput sa se obisnuiasca cu ideea ca Fred e aici ca sa stea. Desi am zis eu la inceput ca vreau sa il dau, cand am primit o posibila cerere de adoptie l-am luat in brate, l-am strans, l-am pupat si in timp ce lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji mi-am dat seama ca nu am cum sa il dau. El e al meu, iar eu sunt a lui si nu e o coincidenta ca s-a intamplat asa, eu nu cred in coincidente.
Bela nu a reactionat prea bine si nu se bucura de vestea ca are un fratior, dar o sa se obisnuiasca ea pana la urma. Mama mereu ii spune: “accepta-l fata, ca si tu ai fost maidaneza, si tu ai venit in casa asta peste unu’ care era stapan aici de 16 ani, iar el te-a acceptat”.
Dar deh, printesa maidaneza e printesa, trebuie sa isi faca numarul, nu poate ceda asa usor.
Am crezut ca sunt alergica la pisici
Daca ma urmariti pe Insta deja stiti, ca am povestit acolo: in primele zile cu Fred, am crezut ca sunt alergica la pisici, pentru ca ochii imi lacrimau, nasul imi curgea si gatul ma gadila in permanenta. Mai intrasem in contact cu pisici in copilarie, mai hranisem pisici de pe strada, ma mai jucasem cu pisicute de ale prietenilor, dar nu am avut niciodata reactii de genul asta.
Am citit ca genul asta de alergie se poate declansa mai tarziu si dupa un contact mai indelungat. Ma uitam la Fred, care in perioada aia statea lipit de mine non stop si ma gandeam cu groaza ce o sa fac.
Pana la urma mi-am dat seama ca nu sunt alergica la pisici, ci la bentonita. Am schimbat asternutul cu unul ecologic, se numeste Eco Clean si pe langa faptul ca la el nu sunt alergica, e foarte spornic, o punga imi ajunge putin mai mult de o luna, e usor de curatat pentru ca face clumping foarte bine si poate fi aruncat in toaleta, ceea ce poate nu pare mare lucru, dar crede-ma ca e.
Un motan pe nume Fred
Daca va intrebati de ce Fred, e simplu: e roscat, pus pe sotii si cu un start in viata nu prea fericit. E clar un Weasley. 🙂
Daca nu ai prins referinta, trebuie neaparat sa vezi/ sa citesti Harry Potter. Neaparat.
Cat despre Fred al meu, a crescut in doua luni cat altii in zece, adica…uitai-va la el! 🙂
E poznas, ma face sa rad mereu, e dragastos si alintat, se urca peste tot si se joaca frumos cu Tatra.
Am incercat eu sa il invat sa nu se urce pe masa, dar nu prea mi-a iesit. Cand am intrebat pe un grup de pisicari cum fac asta, cum il dresez/educ sa nu se urce pe masa si sa nu mi se bage in farfurie eventual, cineva mi-a raspuns: cred ca nu ai inteles ierarhia. :))
Cu toate ca e energic si zapacit, Fred sta cuminte la veterinar, unde deja a facut doua vaccinuri si urmeaza al treilea, sta in cusca fara sa protesteze si cred ca ii place sa mearga cu masina, ceea ce e o binecuvantare, pentru ca ultima data cand am fost cu ea la drum lung, Bela a scheunat aproape fara oprire pe ruta Bucuresti-Vama Veche. Si retur.
I-am cumparat litiera acoperita, diverse accesorii si multe jucarii, dar sincer mi se pare ca dau banii degeaba pe jucarii, pentru ca le baga pe toate dupa frigider si el ajunge sa se joace cu o soseta veche gasita dupa calorifer in baie, cu un elastic de par sau cu o bucata de banda adeziva pe care habar nu am de unde a furat-o.
Fred e o minune. Si e norocos, pentru ca a avut sansa sa ma gaseasca. Din pacate nu toate pisicile si nu toti cainii au acest noroc.
Asadar, simt nevoia sa inchei acest articol cu un indemn: daca ai ocazia si posibilitatea, #adoptanucumpara. Iti promit ca merita.
1 thought on “Un motan pe nume Fred”