Drumul spre casa (POV)
Alerg in picioarele goale pe asfaltul rece, iar talpile imi sangeraza. Totusi, nu pot sa fug de ea. Ma prinde din urma, ma invaluie, ma poseda, ma rupe in mii de bucati. Oriunde m-as duce, ea ma va urma, se va lipi de carnea mea, de sufletul meu, va sapa si va rupe din mine orice farama de speranta. Ea e suferinta mea si nu am gasit inca un loc pe lume unde sa ma ascund, iar ea sa nu ma gaseasca.
Alerg pe strada intunecata, iar picioarle ma dor si sufletul imi urla. Pe aleea unde se afla blocul meu, ultimul felinar s-a stins, sub greutatea tuturor durerilor care presau peste el, noapte de noapte. Dar nu am nevoie de lumina ca sa gasesc drumul spre casa.
Blocul meu pare din ce in ce mai gri, de parca s-ar vesteji cate putin in fiecare zi. Ma uit la el, dar nu se inalta semet, cum mi se parea ca il vad altadata. Acum pare cocosat, aplecat catre bulevard. Imi ridic privirea catre ultimul etaj, apoi spre cerul fara stele si nu ma pot gandi decat la un singur lucru: ea nu mai e.
Neonul din scara blocului palpaie, iar eu ma uit prin geamul murdar, cautand cu privirea ceva. Acolo, pe ultima treapta, cu ani in urma, Irma s-a oprit ca sa imi lege mai bine coditele, apoi am pornit grabite spre scoala. Si acolo, chiar unde sunt cutiile de scrisori, pe langa peretele ala murdar, m-am prabusit acum trei ani, cand am aflat ca Nasir m-a inselat pe tot parcursul relatiei noastre. Suferinta a venit si atunci, s-a asezat peste mine si a incercat sa ma lipeasca de podea, sa ma distruga acolo si atunci, pentru totdeauna. Nu stiu cum i-am supravietuit, nu stiu cum o fac de fiecare data. Daca as sti, poate as pasi prin viata cu mai mult curaj, crezand ca nimic nu poate sa ma doboare. Dar nu stiu.
Prin scara asta de bloc a trecut si el, cateva luni mai tarziu, cu bratele pline de flori, sa imi ceara iertare. In aer a ramas un miros greu de flori ofilite, de la atatea dezamagiri si iertari care s-au intamplat in toti acesti ani.
Scara blocului pare un spatiu mizerabil care vrea sa ma sugrume. Nu pot sa intru acolo. Parca ar fi gura unui monstru, care sta deschisa, asteptand sa fac un pas si ma inghita. Cum a putut sa mi se para vreodata frumos blocul in care locuiesc?
Poate pentru ca atunci eram inocenta, nu cunoscusem inca Suferinta si nici pe surorile ei: Frica, Agonia si Regretul.
Pun mana pe manerul rece si dur al usii, dar nu pot sa o deschid. De ce insist mereu sa ma intorc in locuri care imi provoaca durere? Vreau doar sa ma intorc acasa, dar “acasa” nu e in blocul asta mohorat si sinistru. Acasa nu are cum sa fie un loc al reprosurilor, al cuvintelor dure, al abuzurilor. Acasa e un loc din inima mea, dar nu stiu inca sa ajung la el. Ma intorc cu spatele, nu vreau sa mai vad scara blocului, treptele, geamul murdar si cutia de scrisori.
Cand am plecat de acasa mai devreme in seara asta, Irma era in viata. Stiam ca e bolnava, dar era stabila, nimic nu prevestea ce va urma. Si acum ea nu mai e, a ramas doar el, cel pe care l-am crezut candva salvatorul meu, cel pe care am insistat sa il urc iar si iar pe piedestal, desi el cadea neincetat.
Irma mi-a fost mama, sora mai mare, prietena. A aparut in viata mea fara sa ma anunte si a plecat fara sa imi spuna “la revedere”. A sadit in mine iubirea, increderea, empatia si loialitatea, iar la plecare a luat tot ce aveam, lasandu-ma goala, pustiita si pierduta.
Telefonul imi suna iar si iar. Nasir. “Nu o sa ma mai intorc niciodata la tine”, as vrea sa ii spun, dar cu toate astea, nu raspund. Ea imi spunea mereu sa inchei relatia asta, pentru ca ma consuma in moduri pe care inca nu le inteleg. Si iata ca renunt si la el, asa cum sunt obligata sa renunt la ea.
Fara ei, sunt doar o umbra care sta desculta in noaptea rece si nu are nimic in afara de un “acasa” la care inca nu stie cum sa ajunga.