Povestea este un fel de spin-off “Atinsa de magie”. Dar poate fi citita si inteleasa si daca nu ati citit cele doua volume ale romanului.
Iscoada (Atinsa de magie POV)
Atunci când noaptea se pogoară peste munții și pădurile României, moartea și teroarea pândesc la fiecare pas, în fiecare umbră și la fiecare colț. Iar monștrii care ucid cu sânge rece ies la pândă, studiază cu atenție obiceiurile oamenilor și, cu mult tact, își aleg următoarea victimă.
Rolul meu este să îi supraveghez. Nu aș putea să îi opresc, ăsta chiar e cel mai greu job din lume.
Eu sunt doar un spion. Ei îmi spun “iscoadă”. Treaba mea este să intru în cele mai periculoase păduri din România și să spionez ființele atinse de magie neagră.
Da, nici mie nu mi-a venit să cred când am auzit de existent lor, în urmă cu cinci ani. Eram doar o profesoară de karate dintr-o localitate mică de lângă Ploiești, care își ducea traiul de pe o zi pe alta, singurul ei scop fiind să reușească să câștige suficienți bani încât să își întrețînă copilul.
Eu nu mai sunt ea, acum. Meseria asta m-a schimbat. Mi-a deschis ochii, arătându-mi că lumea în care trăim nu este lumea pe care credem noi că o cunoaștem. Este un loc plin de magie și secrete, ființe cu puteri ciudate, însetate de sânge și semioameni care și-au clădit o societate secretă chiar sub nasul nostru. Da, la vampiri mă refer.
Numele meu este Adira și se pare că semnifică “puternică”, sau cel puțin așa am auzit. Dar nu mă simt prea puternică acum, când înaintez cu greu printre copacii deși, cu inima bătându-mi nebunește în piept, temându-mă că un pas greșit îmi poate aduce moartea.
Mă uit la ceas: 16:30. Toamna se întunecă devreme, trebuie să nu uit asta.
“Niciodată, niciodată, să nu te prindă noaptea în pădure!”
Asta îmi spusese angajatorul meu, la training. Asta era prima regulă. A doua regulă era: “veți lucra doar câte doi, să nu va despărțiți”.
Ei, aici s-ar putea să avem o problema. Pentru că Teo, partenerul meu, și-a luat tălpășița. A plecat, luând cu el echipament în valoare de câteva mii de euro. Știu că lucrul corect de făcut e să abandonez misiunea și să mă întorc la Vânători, pentru a raporta fuga lui Teo. Dar am ales să continui pe cont propriu, deoarece o misiune eșuată nu este plătită, iar eu am nevoie disperată de bani, ca Erica să își continue tratamentul. Pentru ea am acceptat acest job și pentru ea iau tot felul de decizii riscante. Erica are nevoie de tratament, iar eu am nevoie de bani.
Ceva foșnește la câțiva metri de mine și ridic pistolul, pregătită să trag. Însă e doar o vulpe, care fuge în direcția opusă imediat ce mă zărește. Simt adrenalina alergandu-mi prin corp, ca de fiecare dată când întru în pădurile astea afurisite.
Mai merg câțiva metri și îl zăresc: stejarul bătrân de care am legat un șiret alb, pentru a putea să îl identific mai ușor. Pun pistolul înapoi în centură și încep să mă cațăr în copac. De aici, de pe a patra creangă, am o imagine perfectă asupra așezării de ființe supranaturale. Dacă folosesc binoclul, îi pot vedea, dar ei nu mă văd pe mine. Ceea ce e perfect, pentru că dacă m-ar vedea, m-ar ucide.
Deși am echipament pentru luptă, nu am antrenamentul sau puterea necesară pentru a mă lupta cu chestiile alea. Vânătorii studiază și se antrenează ani la rând pentru a putea să se lupte cu ei. Au și școli speciale pentru așa ceva. Asta îi face adversari de temut pentru bestiile însetate de sânge. Asta și faptul că nici ei nu sunt oameni. Dar chiar și ei mai au pierderi dintre ai lor, uneori.
Ridic binoclul la ochi și cercetez zona cu privirea. Dincolo de copaci, într-o mică poiană, se află o baracă din lemn, care pare abandonată: rama unei ferestre este desprinsă și se balansează într-un echilibru precar, lemnul scorojit atârnă în fâșii lungi pe pereții exteriori și toată așezarea este cuprinsă de o liniște stranie. Pare pustie, dar eu știu mai bine: doi Nosfeartu locuiesc aici. Dorm ziua și ies la vânătoare noaptea, de aceea îmi este atât de greu să îi văd și trebuie să vin aici zile la rând, să îi supraveghez.
Vânătorii vor dovezi palpabile care să le confirme numărul de Nosferatu care se află aici. Apoi își vor pune la punct o strategie și vor veni să îi ucidă. Așa funcționează lucrurile în lumea pe care credeam că o cunosc.
Las binoclul jos și respir adânc. Cerul e luminos și senin, iar luna plină care va răsări nu peste mult timp deja se zărește, ușor estompată de lumina din amurg.
Așteaptă, tăcută și răbdătoare, să îi vină rândul. Sub lumina ei vor ieși din ascunzătoare toate animalele nocturne și bestiile ucigașe, în căutare de hrană. În timp ce oamenii își văd de viața lor de zi cu zi, neavând habar de atât de multe lucruri, Nosferatu vor mișuna pe la marginea pădurii, în căutarea următoarei victime.
O grămadă de oameni se pierd anual în munții ăștia și nimeni nu îi mai găsește vreodată. Mulți se întreabă cum de acei oameni s-au abătut de la potecă, de ce au stat să îi prindă noaptea pe munte sau în inima pădurii. Întrebări fără răspuns, cel puțin pentru ei.
Eu știu răspunsul: nu s-au rătăcit și nici nu s-au aventurat pe trasee periculoase, noaptea. Au fost răpiți și, din păcate, nu se vor mai întoarce niciodată.
Mă uit din nou la ceas: 17:10. Se va înnopta în curând. Oftez, știind că trebuie să iau o decizie. Dar când ridic din nou binoclul, știu că am luat-o deja. Voi rămâne aici până când voi avea dovada care îmi trebuie. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă el există, voi reuși să ies din pădurea asta sinistră.
Trece o oră și nu se întâmplă nimic. O bufniță își umflă penele într-un copac din apropiere și cred că aud un urlet de lup în depărtare. Pădurea forfotă de zgomote, dar nu se aude nimic dinspre poiana blestemată. Niciun animal nu pune piciorul acolo, de parcă ar ști, de parcă ar simți că ceva aproape la fel de rău că Răul însuși se află acolo și le va ucide fără să clipească.
Am învățat câte ceva despre Nosferatu: sunt brutali, nu au milă și ucid cu pasiune. Nu este doar instinctul de a ucide pentru a se hrăni cu sângele victimei; le place. Durerea și agonia pe care o crează le aduce bucurie. Sunt cel mai rău și mai periculos lucru care trăiește pe acest pământ.
Se mai aude un urlet prelung. Pare că e destul de aproape, iar asta e ciudat. Animalele chiar nu vin aici. Niciodată. Încerc să nu las senzația de panică să mă învăluie. Sunt mai puternică decât ea, trebuie să fiu. Mă uit din nou prin binoclu, exact la timp ca să îi văd. Cei doi Nosferatu au ieșit din casă șubredă și pare că adulmecă aerul, de parcă ar prinde un miros pe care vor să îl identifice. Mă cutremur de groază, dar încerc să rămân concentrată la ce am de făcut. Scot repede aparatul foto cu infraroșu și trag mai multe cadre. Observ că ușa casei este deschisă și reușesc, folosindu-mă de zoom, să fac o poză în interior.
Acum, misiunea mea este aproape completă. Mai trebuie să fac un drum până la Centrul Vânătorilor, să le dau pozele și raportul meu complet, să fiu interogată în legătură cu fuga lui Teo, apoi îmi pot lua banii și mă voi întoarce acasă, la Erica. Îmi e groaznic de dor de ea, și ca de fiecare dată când se întâmplă să lipsesc mai multe zile, sunt îngrijorată pentru ea, deși la cei treisprezece ani ai ei, se descurcă foarte bine singură, atunci când eu lipsesc. Dar eu știu ce periole pândesc în lumea noastră și, ca orice mamă, nu mă pot abține să nu îmi fac griji.
Pun binoclul și aparatul foto în geantă, apoi mă pregătesc să cobor. Doar că la baza copacului în care sunt urcată, se află…ceva. Pare a fi un lup, doar că blana lui e prea lungă, iar privirea, atunci când își înalță capul pentru a se uita la mine, pare aproape umană.
Blana de pe ceafă îi este ridicată, iar mârâitul care îi iese din gât îmi dă fiori reci pe șira spinării.
De data asta, panica se cuibărește în sufletul meu și nu știu cum să o fac să plece.
“Las-o să stea acolo o clipă, dar nu îi permite să își ridice o casă.”
Vorbele terapeutei mele îmi răsună în urechi, dar am uitat toate metodele prin care să fac panica să dispară. Mă gândesc doar că la câțiva metri sub mine este un lup, iar puțin mai încolo se află doi Nesferatu. Oricare din ei ar ajunge la mine, m-ar ucide. Cum să alungi panica, atunci când soarta îți oferă nenumărate variante prin care poți să mori înainte de răsăritul soarelui?
Privesc cu disperare la întunericul care mă înconjoară din toate părțile, vrând parcă să mă cuprindă, să mă înghită, să mă facă nevăzută sub mantia lui. Pipăi cu mâna scoarța stejarului bătrân, simt sub palmă duritatea lemnului prin care au brăzdat timpul, vremea și soarta. Plămânii îmi ard la fiecare gură de aer pe care o trag în piept, de parcă ar fi un efort prea mare pentru ei să o proceseze.
Propriile mâini refuză să mă asculte, tremurând incontrolabil, într-un dans al fricii doar de ele știut.
Și pentru prima dată în cariera mea de spion, îmi dau voie să am acel gând, să îl simt cu toată intensitatea, să îl las să îmi cresteze sufletul și să planteze agonie: oare voi muri?
Nu, nu, nu! Sunt singura familie pe care Erica o are. Trebuie să scap de aici, să mă întorc la ea. Trebuie!
Încerc să evaluez situația: lupul de jos, sau ce o fi el, nu pare la fel de periculos ca Nosferatu. Și oricum, el e unul singur, pe când ei sunt doi. Aș putea să îl înving, dar nu pot folosi pistolul. Orice zgomot poate alerta ființele malefice care se află nu departe de noi. Au un auz al naibii de fin. De fapt, ar putea auzi chiar și mârâitul lui, din ce în ce mai sonor. Și atunci, ar veni aici. Și atunci, eu aș fi moartă.
Respir adânc, încercând să mă gândesc la o cale de ieșire din această situație. Dar nu reușesc să îmi adun gândurile, de parcă o ceață densă mi s-a așezat în minte, ingreunându-mi gândirea. Panica e acolo, încă nu a plecat, dar pentru moment îi pot rezista, nu va pune stăpânire pe mine.
Trebuie să acționez repede. Planul e simplu: sar din copac, injunghii lupul, apoi o iau la fugă, pe traseul pe care l-am semnalizat cu șireturi albe, până la ieșirea din pădure. Mușchii mi se încordează, dar nu pot să sar. E ca atunci când profesorul de înot te pune să sari de la cinci metri, în bazinul cu apă adâncă. Sau ca atunci când vrei să omori un gândac deosebit de mare; știi că dacă eziți, pierzi șansa de a acționa. Și cu cât eziți mai mult, cu atât e mai probabil să nu o mai faci deloc.
Mușchii gambelor mi se încordează dureros. De aceea starea asta se numește “luptă sau fugi”, pentru că nu poți sta pe loc prea mult, într-o situație de panică. Mai devreme sau mai târziu, corpul învăluit de adrenalină începe să cedeze.
“Fie ce-o fi!”, îmi spun.
Strâng mai bine geanta pe umăr, îmi pregătesc cuțitul de vânătoare în mâna dreaptă, îndoi genunchii și mă pregătesc să sar. Dar mă răzgândesc în ultima clipă. Încerc să îmi încordez auzul, să captez zgomotul pe care l-am auzit cu o clipă în urmă. Sper să nu fie ce cred eu, dar…
Exact asta e: zgomot de pași.
– Ești conștient că la nici patruzeci de metri de aici se află o așezare de Nosferatu?
Din inima pădurii răsare o fetiță care nu are mai mult de zece ani. Părul negru, șaten închis, îi este prins într-o coadă, în vârful capului. Ochii ei mari și migdalați se uită direct la lup, iar pe față nu îi răzbate nicio expresie de teamă. Pășește cu încredere, iar în privire îi licăre o sclipire de aroganță.
– Nu mai speria turiștii, îi spune ea lupului. Mai bine du-te acasă, nu ai ce căuta în pădurea asta.
Lupul mârâie din nou și nu se clintește. Fetița se uită la mine, măsurându-mă din cap până-n picioare. E ceva straniu la ea, parcă e încărcată cu o energie supranaturală.
– Poți să cobori, îmi spune. Nu o să îți facă nimic. Luca e…inofensiv.
Zâmbește și își trece mâna prin păr. Razele lunii îi scaldă chipul și pot să jur că e ceva în neregulă cu dinții ei. Caninii par mai lungi și mai ascuțiți decât ai unui om normal.
Cumva, copilul ăsta îmi dă fiori și îmi inspiră mai multă teamă decât lupul care s-a întors și acum mârâie spre ea. Dar vocea ei e ca o otravă care îmi amestecă gândurile și se joacă cu liberul meu arbitru. Nu pot să fac ce vreau eu. Trebuie să fac ce zice ea. Așa că pun cuțitul la loc și fără să mă gândesc o clipă în plus, cobor din copac.
Picioarele mi se izbesc de solul tare, atunci când sar de pe ultima creangă și simt impactul în glezne, dar ignor durerea înțepătoare. Mă întorc spre fată. De ce un copil de vârsta ei umblă noaptea prin pădure?
Încerc să spun ceva, dar creierul îmi e în ceață, de parcă aș păși într-un vis. Observ, totuși, că lupul a dispărut.
– Ești un Inchizitor? mă întreabă fata.
Mă uit la ea, amețită.
– A, nu! Ești o iscoadă, desigur! spune uitându-se către geanta mea. Nu una prea bună, din păcate.
Se aude un foșnet dinspre un pâlc de copaci din apropiere, dar tot corpul îmi e amorțit. Nu pot să reacționez.
– Ai o limbă tare ascuțită, fetițo! Și ca idee, nici tu nu ai ce să cauți în pădurea asta.
Și iată-l ieșind dintre copaci, un băiat de zece, poate unsprezece ani, îmbrăcat cu nimic altceva în afară de niște pantaloni scurți.
– Taică-tău o să te omoare dacă află că ai venit aici, îi spune fetei.
– Nici al tău nu o să îți dea vreo medalie, îi răspunde ea.
Mă uit în ochii băiatului cu mirare și nu văd nimic altceva decât ochii lupului de mai devreme. El se uită la mine cu scârbă pentru un moment, apoi se întoarce să îi spună ceva fetei.
Dar îngheață la jumătatea gestului, ochii i se măresc și fața i se crispează.
– Fugi! spune fata pe o voce șoptită, dar foarte puternică.
Băiatul aleargă spre ieșirea din pădure și pot să jur că într-un salt peste trunchiul unui buștean, corpul i se lungește, se umple de blană, se preschimbă, iar când aterizează înapoi pe pământ, nu mai e niciun băiat. E doar un lup.
Copila mă apucă de mână și mă trage cu disperare după ea. Aleargă prea repede, iar picioarele mele nu reușesc să țină pasul. Dar ea mă trage cu putere de mână, forțându-mă să păstrez ritmul, hotărâtă să nu mă lase în urmă.
Nu trebuie să mă uit înapoi ca să știu că ei vin după noi. Poate a fost mârâitul băiatului-lup, zgomotul picioarelor mele lovind pământul când am sărit din copac sau conversația lor, dar ceva i-a alertat pe cei doi Nosferatu că suntem acolo.
Și cum ar putea ei să refuze cina, când cina vine singură în pădurea lor?
Greața mi se ridică din stomac și încerc să respir, pentru a domoli senzația, dar e greu să respiri, când alergi mai repede decât ai crezut vreodată că ai putea.
Între mine și moarte se află doar propriile picioare, capacitatea organismului meu de a nu ceda în fața efortului și un copil de zece ani care mă ține strâns de mână și mă trage cu disperare, într-o fugă infuzată în agonie.
Fata schimbă direcția brusc și aproape cad, dar reușesc ca prin minune să mă redresez în ultimul moment. Îmi dau seama că ăsta nu e traseul pe care am venit eu, dar nici nu mai contează.
O mâna mare și grea, cu degete lungi, care se termină cu gheare, îmi apucă umărul. Durerea e sfâșietoare. Simt sângele cald țâșnind din umăr, iar ochii mi se umplu de lacrimi.
Un urlet se aude nu departe de noi și realizez că băiatul-lup încearcă să îi atragă pe cei doi Nosferatu spre el.
– Luca, pleacă! țipă fata și mă trage mai departe.
Dar simt cum corpul meu se înmoaie. Nu mai pot să alerg. Rana de la umăr îmi pulsează dureros, iar picioarele nu mai vor să coopereze. Mă doare și am obosit.
– Du-te! îi spun cu o voce învinsă.
Nu o să scap de aici, acum îmi e clar. Dar ea încă se mai poate salva, ea poate să alerge incredibil de repede.
– Salvează-te! îi șoptesc, gândindu-mă că îmi doresc, dacă Erica va fi vreodată în pericol, cineva să o salveze și pe ea.
Pentru că eu nu voi mai fi acolo.
Fata îmi dă drumul și mă prăbușesc lângă un copac. Scrâșnesc din dinți când aud un scheunat de lup în apropiere. Aș vrea să îi spun să îl ia pe Luca și să fugă, dar nu mai pot vorbi. Sângele mi se scurge prin rana din umăr și viața se stinge cu fiecare picătură pierdută.
Pic, pic, pic!
Măcar nu mă mai doare.
– Adira!
Nu știu cine mă strigă. Închid ochii, tare aș vrea să mă odihnesc pentru o clipă.
Mă gândesc la numele meu și la semnificația lui. Îmi pare rău că nu am fost puternică. Aș fi vrut să fiu și să fac lucrurile mai bine.
– Adira!
Oare am adormit? Acum sunt trează sau visez?
Deschid ochii și clipesc des.
– Adira te cheamă, nu? Așa scria pe legitimația pe care am găsit-o în geanta ta.
În fața mea stă o femeie, sau mai bine zis o fată tânără. Are un păr negru și strălucitor, care îi cade peste umeri, când se apleacă spre mine.
Mă ridic în șezut și îmi dau seama că umărul nu mă mai doare aproape deloc. Și nici nu mă mai aflu în pădure. Pare că sunt într-o casă, într-un pat, împreună cu o femeie pe care nu am văzut-o niciodată.
– Cine ești?
– Numele meu e Timeea.
– Ești Vânător?
– Nu, nu încă. Sunt novice. În ultimul an. Maria mi-a trimis locația voastră, când erați în pădure, îți amintești?
– Nu.
Îmi simt gâtul uscat și pleoapele grele. Maria e fetița din pădure?
Timeea îmi întinde un pahar cu apă și beau cu guri mici.
– E în regulă. O să îți revii. Ai fost Vindecată, dar mintea ta are nevoie de timp să proceseze tot ce s-a întâmplat.
Din camera alăturată, răsună o voce de bărbat. Îmi biciuie urechile ca un fulger și tresar.
– Puteai să fii omorâtă. Sau mai rău: puteai să fii Transformată!! Ce a fost în capul tău?!
Timeea ridică din umeri, apoi îmi zâmbește.
– Tatăl ei a aflat despre aventura din pădure. Săraca Maria, cred că ar prefera să înfrunte din nou Nosferatu, decât să fie certată de el.
– Nu, trebuie să îi spun, trebuie să știe!
Mă ridic din pat, dar simt cum amețeala mă învăluie. Corpul meu slăbit țipă să îi dau o pauză, dar nu pot.
– Te rog! Trebuie să îi spun cum ea m-a ajutat și nu mi-a dat drumul la mâna nici când eram rănită, nici când…
Timeea mă sprijină și reușesc să fac câțiva pași. Deschid ușa și acolo e el: angajatorul meu.
Cel care mi-a spus că nu trebuie să mă prindă niciodată noaptea în pădure, cel căruia trebuia să îi raportez după misiune: Adam Orlov.
Părul lui șaten e cu câteva nuanțe mai închis decât al Mariei, dar cu siguranță au aceeași ochi migdalați profunzi și aceeași aura de surpanatural, care îi învăluie.
Privirea lui e rece și mă cutremur când se uită la mine cu asprime.
O, Doamne, o să fiu concediată! Dar măcar sunt în viață.
– Să am raportul tău complet până mâine dimineață! Apoi îți poți încasa banii, iar când o să te simți în stare, poți porni într-o nouă misiune, dar nu singură. Îți voi da un alt partener.
Din spatele lui, Maria îmi face cu ochiul.
Chiar că lumea e un loc ciudat!
Nosferatu și alte ființe atinse de magie neagră pândesc la fiecare colț, dar iată că există și copii cu puteri incredibile care nu lasă pe nimeni în urmă sau semioameni cu privirea rece, dar sufletul cald, plin de bunătate.
“Poate că binele nu poate înfrânge Răul”, mă gândesc.
Dar reușește să păstreze echilibrul în Univers.