Atinsa de magie – Ebook, volumul 1

Atinsa de magie – Ebook, volumul 1

Gen: Fictiune, Fantasy, Romance

Varsta: 15+

Capitolul 1: Colegiul

Iata-l, se intindea in fata mea, mai maret decat as fi crezut: Colegiul Sfantul Nectarie.

Cladirea avea cinci etaje si domnea, mareata, pe mai multe sute de metri. Langa ea se aflau cladiri mai mici, de maxim doua etaje. Probabil salile de curs si alte dependinte. Arata ca un palat: impunator, splendid si destul de misterios.

M-am foit, emotionata, in locul meu. Eram in masina cu un sofer, probabil angajat al scolii si alti doi elevi, o fata si un baiat, veniti de la alte scoli decat a mea. Ne-am intalnit toti trei la aeroport, de unde ne-a ridicat soferul. Am apucat doar sa facem cunostiinta, apoi nu am mai discutat. Eram cu totii emotionati si nerabdatori si nu aveam chef de conversatii marunte.

Masina a oprit in fata portilor din fier forjat si cineva ne-a verificat documentele. Parca ma miscam ca prin vis, fascinata de tot ce mi se intampla.

Dupa verificare, portile s-au deschis, iar soferul a pornit, intrand pe domeniul Colegiului. Asa impunator cum e, se vede de la o posta ca e un colegiu de elita. Dar ce nu stiu majoritatea oamenilor este ca nu e un colegiu pentru oameni. Nu chiar. Este o scoala pentru copiii si adolescentii atinsi de magie: vampiri, semivampiri, magi si tamaduitori. In acelasi timp, e si cel mai mare centru de comanda al Vanatorilor din Romania.

Bine, ar trebui sa incepem cu inceputul.

Numele meu e Ariana, am 17 ani si sunt semivampir. Mama mea este vampir, iar tata a fost om. Sau cel putin asa am auzit. Pe tata nu l-am cunoscut niciodata, iar mama conduce centrul de comanda al Vanatorilor din Spania, Zaragoza, deci ne vedem foarte rar.

Eu am inceput colegiul in Spania, la varsta de 7 ani. Trei ani mai tarziu, am fost mutata in Franta, la un colegiu mai dezvoltat, cel din Spania fiind destul de mic. Am studiat si in Rusia cativa ani. Acum am ajuns in Romania, pentru a-mi incepe pregatirea, iar daca totul merge bine, in cativa ani voi fi Vanator. In acelasi timp, daca o tin tot asa, pana la 30 de ani voi fi vazut toata lumea.

Cei ca mine, cei atinsi de magie, rareori tin legatura cu familia, cel putin in perioada scolii. Iar cei care aleg sa devina Luptatori dupa scoala…ei bine, ei nu au parte de prea mult timp liber. Sunt putin ocupati sa ii vaneze si sa ii ucida pe cei atinsi de magie neagra: trezitorii – un fel de necromanti, varcolacii, juratii – oameni care au facut un pact cu Diavolul, care le-a oferit putere, dar le-a luat la schimb sufletul si Nosferatu.

Dintre toate fiintele magice rele, Nosferatu e cel mai ingrozitor. Nu am vazut niciodata unul, dar am invatat despre ei. Daca s-ar face un top cu cele mai malefice creature magice, Nosferatu ar fi pe locul intai. El este, teoretic, un vampir. Unul transformat, nu nascut.

Tot ce cred oamenii ca stiu despre vampiri este fals. Vampirii nu sunt infertili, evident, altfel cum ar putea exista semivampirii? Ei nu sunt nici morti, nici malefici, nici blestemati. Sunt pur si simplu alta rasa. Crucile, usturoiul si apa sfintita nu ii deranjeaza, de fapt, unii chiar sunt credinciosi. Soarele ii deranjeza, doar la modul ca fac insolatie mult mai repede si uneori mai grava decat oamenii. Nu dorm in sicrie, ci au vieti normale. Dieta lor este alcatuita si din sange, asta e drept, dar foarte rar e sange de om. De obicei se hranesc cu sange de animale, iar atunci cand consuma sange de om, este in cantitati mici, dat la schimb de bunavoie de oameni, contra unor sume de bani.

In zilele noastre, vampirii nu mai transforma oameni, facandu-i vampiri. Si nici nu mai beau sange  direct de la sursa, fiind considerat ceva rusinos, urat…ca si cum ai  merge dezbracat pe strada. Semivampirii ca mine nu au nevoie deloc de sange – slava Domnului-, iar vampirii primesc ratii de sange de animale, rareori de om, pe care il beau in intimitatea casei lor.

Ei bine, Nosferatu este transformat, si nu de oricine, ci de vampirul original. Stiti voi, Dracula, parintele vampirilor moderni. Transfromarea este un proces dureros si traumantizat, caruia nu toti oamenii ii pot supravietui. Iar cei care o fac, nu mai sunt ca inainte: sunt agresivi, nu isi pot stapani pofta de sange si partea negativa, malefica, ii ghideaza la fiecare pas.

Iar daca semivampirii traiesc pana la doua sute de ani, vampirii ajung chiar si pana la cinci sute, dar Nosferatu sunt nemuritori. Asta daca nu cumva  sunt decapitati de un Vanator priceput.

Pe masura ce inaintam pe domeniul Colegiului, emotia crestea. Fata de langa mine tremura usor, iar uitandu-ma la ea am realizat cu stupoare ca ii iesea fum de la varful degetelor.

Desigur! Imi venea sa imi dau o palma mentala. Acesta e un colegiu mixt. In colegiile mai mici, invatau doar cate o specie atinsa de magie. Sau cel mult, studiau impreuna vampirii si semivampirii, dar nici urma de magi, deci nu fusesem nevoita sa am prea mult contact cu ei. Lucrurile erau pe cale sa se schimbe.

-Aaa, am spus, nesigura de cum ar trebui sa reactionez la aceasta demonstratie de magie necontrolata.

Ma mai intrebam, desi n-as fi recunoscut daca ma intreba cineva, daca sunt in siguranta intr-o masina cu o persoana care o poate incinera fara voie, intr-un atac de panica.

In urmatoarea clipa, soferul, conducand inca pe domeniu, cu mana stanga pe volan, a intins mana dreapta spre noi, fara sa spuna ceva, iar fumul a disparut.

Deci, trimisesera un Mag cu noi, nu un simplu sofer. Probabil ca sa ne poata tine piept, in cazuri de forta majora. Are sens.

Usurata ca totusi nu aveam sa iau foc, mi-am mutat privirea la loc pe geam. Undeva in stanga Colegiului, o alee pavata ducea catre o cladire mare, cu majoritatea peretilor de sticla cu oglinda. Era aproape la fel de mare precum colegiul, la fel de impunator, dar nu avea aspectul unui castel, ci mai degraba a unei sectii de politie ultra modern.

Cel mai probabil era Centrul de comanda al Vanatorilor. Motivul pentru care sunt aici.

Persoanele atinse de magie aveau slujbe diverse, atat in lumea oamenilor, cat si in cea a noastra. Unii  erau medici- mai ales Tamaduitorii preferau acest job- altii erau garzi de corp pentru oameni importanti si asa mai departe. Cativa erau jucatori profesionisti de poker, facand abuz de talentele lor magice si castigand sume uriase.

Dar o parte maricica dintre ei lucra ca Vanator. Vanatorii erau legati de un Centru de comanda, unde se antrenau, de unde primeau misiuni si unde raportau, la final de misiune. Unii dintre ei locuiau la Centru, pe perioada mai scurta sau mai lunga, in functie de misiuni.

Insa Brigada Vanatorilor nu era alcatuita doar din fiinte magice. Din grupul lor faceau parte si oameni. O parte importanta din oameni erau Inchizitori: persoane care se asigurau ca sterg orice urma lasata de magie, astfel incat oamenii de rand sa nu afle niciodata de existenta noastra.

Iar o parte mai mica dintre ei erau Luptatori, care mergeau in misiuni alaturi de vampiri, magi si tamaduitori. Nu aveau forta si rezistenta acestora, dar erau utili.

Jurasera credinta neamului nostru si sunt destul de sigura ca primeau un salariu bunicel. Si cand spun ca jurasera credinta, ma refer la faptul ca fiecare dintre ei avea un tatuaj. Locul unde se afla tatuajul si forma lui era ales de fiecare persoana in parte, dar ce nu era optional era sigiliul magic, ce ii impiedica sa vorbeasca despre noi sau despre munca lor.

Desigur, nu erau obligati sa lucreze pe viata pentru noi. Puteau oricand sa isi dea demisia. Magia din tatuaj era indepartata, insa nu inainte de a fi fermecati cu o vraja astfel incat sa nu isi aminteasca nimic din lumea noastra.

Soferul-mag a oprit intr-un loc de parcare, nu departe de colegiu, iar noi am coborat, parca in slow motion, din masina.

-Nu e nevoie, spuse el cand am vrut sa ne luam bagajele din portbagaj. O sa le gasiti in camerele voastre, putin mai tarziu. Mergeti la intrarea principala si spuneti ca sunteti studeni noi, colega mea de la receptie va va ghida mai departe.

Am mers toti trei, in tacere. Pe bune, deja devenea cam penibil, trebuia sa spun ceva.

-Pare super tare aici, nu? am zis.

Atata s-a putut. Cei doi au dat din cap, iar fata a zambit sters. Hai ca s-a dus tentativa mea de conversatie.

-Buna ziua, am spus ajunsa la receptie, suntem elevii cei noi.

-In fata si primul birou pe dreapta, ne-a informat o receptionista draguta. Directoarea Katenka va asteapta.

Receptionera a zambit fara sa isi arate dintii si sa ma intrebam daca e vampir sau mag. Hai ca am ajuns aici de nici zece minute si deja sunt rasista.

Directoarea ne-a facut semn sa intram, ne-a dat orarul, o harta si ne-a spus unde putem gasi regulamentul intern. Nu ne-a zis sa il citim si sa il respectam, dar era deja clar asta.

In birou mai erau inca trei persoane: doua femei pe la 22-25 de ani si un…Oh, Doamne, un barbat care parea zeu al razboiului,care in trecut a fost fotomodel de lenjerie intima sau ceva. Muschii bine sculptati, dar nu exagerat de mari, i se vedeau prin tricoul usor mulat, parul negru era putin cam prea lung si aproape ii dadea in ochi, iar ochii, de un caprui intens, erau absolut minunati.

-Asa cum este traditia la noi, fiecare dintre voi va avea un mentor, pana la terminarea scolii.  Mentorul va va invata magie sau lupta, dupa ore si va a fi alaturi, sa va indrume.

Aparent directoarea vorbea. Eram putin acaparata de ochii aceia caprui. Mi-am luat privirea de la el, cu greu. Cat despre el, parea ca nici nu ma observa.

-Ana, mentorul tau este Rahela, te va conduce la camera ta, spuse directoarea, adresandu-se fetei care a scos fum in masina.

-Arthur, mentorul tau e Maria.

Colegii mei au iesit din camera impreuna cu mentorii mei.

-Ariana, mentorul tau e Adam.

Zeul-fost-fotomodel a facut un pas spre mine, parand ca ma remarca pentru prima data.

Normal ca el era mentorul meu. Normal.

Viata mea nu fusese niciodata simpla pana acum, de ce ar fi simpla de acum incolo?

Capitolul 2: Vanatorul

-Esti Vanator? l-am intrebat in timp ce ieseam pe usa dubla.

Judecand dupa muschii pe care ii avea, mi-am imaginat ca ar fi unul. Nu erau muschii unei  persoane care merge regulat la sala, ci mai degraba ai unei persoane care se antreneaza constant pentru lupta.

-Da, mi-a spus si un zambet fugar i s-a strecurat pe buze.

Si cum literalmente ii sorbeam fiecare cuvant si expresie, nu mi-a scapat nici asta: un colt, care s-a strecurat peste buza inferioara doar o secunda, cat a zambit. Un vampir!

De obicei, vampirii zambesc fara sa isi arate coltii, mai ales daca traiesc in lumea oamenilor. Nu am inteles daca la el a fost o greseala sau intentia de a-mi arata clar ce e.

M-am intrebat daca e vampir nascut sau trecut prin tranzitie. Semivampirii adesea beau sange, atunci cand ajung la majorat, pentru a deveni vampiri. La noi tranzitia e mult mai simpla, avand gena de vampir in ADN. Nu e dureros sau traumatizant, doar bei putin sange si genele de vampir ies la suprafata. Ma intrebam…

Mda, ma intrebam cam multe despre el, cand de fapt ar fi trebuit sa ma intreb cum va fi acest nou inceput, la alt colegiu si mai ales inceputul antrenamentului pentru a deveni Vanator.

Mai aveam un an si jumatate pana sa pot intra in randurile Vanatorilor, dar pana atunci urma sa ma antrenez si sa dau diverse teste, pentru a demonstra ca merit sa fiu aici.

Am mai riscat o intrebare:

-Pai si cum ai timp si de misiuni si de mentorat?

-Am fost ranit in ultima misiune, spuse aratand catre piciorul sau drept. Pana ma refac, nu am voie sa mai lupt, dar nici nu am vrut sa pierd timpul degeaba.

Parea exact genul care nu vrea sa piarda timpul. Genul dedicat, muncitor, loial sistemului pana in maduva oaselor.

Am riscat o privire spre piciorul lui si am vazut ca intr-adevar avea un schiopatat foarte mic, abia vizibil.

Nu am mai intrebat altceva. Mergea langa mine solemn, la o distanta laterala suficient de mare astfel incat mainile sa nu ni se atinga, dar suficient de mica incat sa ma poata conduce.

Dupa ce am iesit din cladirea principala, am cotit pe o alee si ne-am indreptat spre intrarea din spate a colegiului. Ajunsi acolo, am urcat la etajul doi si mi-a deschis o usa pe care scria “Camera de zi – anul 10”.

Camera de zi? Nu am avut asa ceva in celelalte colegii unde am studiat. Mi-am dat seama ca fiecare an are una. Erau in total 11 ani de studiu la fiecare colegiu. Primul an se incepea la 7 ani, iar anul 11 se termina dupa varsta de 18 ani.

Camera de zi arata…pai exact ca o camera de zi. Era o canapea mare si vreo sase fotolii, cateva birouri, cateva masute mai mici, ca pentru cafea, iar intr-un colt se aflau trei fotolii bean bag, colorate. Un televizor cu ecran plat urias era agatat intr-un colt si mi-am dat seama imediat ca transmite doar intern, din lumea magica.

-Directoarea anunta cele mai importante modificari sau alertele acolo, spuse Adam aratand spre TV. De asemenea, si exercitiile de evacuare si de lupta sunt anuntate acolo, dar si aici.

Scoase din buzunar o bratara cu curea gri si un mic ecran, ca o bratara de fitness si mi-o inmana.

-Aici iti e trecut orarul si antrenamentele si tot aici vei primi diverse alarme.

Am dat din cap, am luat bratara si am legat-o la mana.

-Camera ta este cea cu numarul 7, imi spuse aratand catre un hol. Numele tau e pe usa, iar colega ta de camera e Ema Popescu.

O romanca, mi-am dat seama imediat. Speram sa ma pot intelege cu ea. Limba oficiala a tuturor colegiilor era engleza, dar asta nu ii impiedica pe multi sa vorbeasca in limba lor natala, in afara cursurilor. Iata si motivul pentru care in Rusia nu am avut prieteni. Doar inflacararea unor tipi din clasa parea ca poate trece bariera lingvistica, atunci cand imi mai faceau avansuri.

Si sa ne intelegem, aveau de ce. De cand eram mica, mi-am luat foarte in serios antrenamentele. Nu aveam eu atatia muschi precum  Adam, deoarece fetele nu pun muschi atat de repede ca baietii, e stiinta; dar aveam ceva, inclusiv in zone in care baieilor le place sa se uite.

-Fara baieti, fara alcool, fara tutun sau droguri, fara petreceri. Ora stingerii este la 10 seara, ora trezirii la 7. Micul dejun la 8, pranzul la 13 si cina la 7.

Tonul vocii lui era…in niciun fel. Pur si simplu imi dadea niste informatii, pentru ca avea datoria sa mi le dea.

-Maine la 12 sa fii la Centrul de comanda. Iti fac un tur scurt si incepem lectiile.

-Dar nu mai aveam inca o zi de vacanta? am intrebat aproape gemand. Scoala incepe oficial abia poimaine.

Studentii incepusera sa ajunga in campus inca de la inceputul saptamanii, dar eu am venit mai tarziu pentru ca mama imi promisese ca ne vedem, macar cateva zile, inainte sa incep scoala. Ca de obicei, a anulat pe ultima suta de  metri, fiind prinsa cu munca de la Centru. Iar eu, pentru ca nu voiam sa vin aici mai devreme de ziua anuntata, mi-am petrecut ultimele zile in Franta. Sunt emancipata, majoritatea vampirilor si semivampirilor se emancipeaza de pe la 16 sau 17 ani, ca sa poata locui  sau calatori singuri, in caz de nevoie. Eu am facut-o de la 15 ani, pentru ca mama nu era niciodata acolo si am vrut sa pot decide pentru mine.

Dar sincer, Parisul e chiar deprimant cand te plimbi singur.

-Ai venit aici ca sa te pregatesti sa fii Vanor, nu sa lancezesti de pomana. Maine, la 12, in fata Centrului.

M-am chinuit mult, mult, sa nu imi dau ochii peste cap. Cum poate o persoana atat de draguta sa fie in acelasi timp atat de nesuferita?

-Noapte buna! mi-a spus indreptandu-se spre iesirea din camera de zi.

-Pa! i-am zis cu jumatate de gura si am pornit pe holul catre camera mea.

Si am intentionat sa nu ma uit la el. Jur ca am vrut. Doar ca nu m-am putut stapani si m-am intors sa il vad, fix cand iesea pe usa. Am facut contact vizual pentru a jumatate de secunda, iar privirea lui avea ceva intre amuzament si exasperare.

Mergand pe hol, mi-am vazut numele scris pe unde dintre usi si am intrat. In timp ce intram in camera m-am intrebat daca ar fi trebui sa ciocan, dar era pustie.

Seara deja incepea sa se lase, iar camera era in semiintuneric. Am cautat intrerupatorul si l-am apasat. In camera se aflau doua paturi suprapuse, un dulap mare, cu patru usi si o masa de doua persoane, cu doua scaune.

In partea dreapta se afla o fereastra mare, cu draperii bej si putin mai incolo o alta usa. Am deschis-o si am nimerit intr-o baie. Era mica, de fapt foarte mica, si nici vorba de cada, doar o cabina de dus, toaleta, o chiuveta si o masina de spalat.

Deci in primul rand uau, o baie, fie ea si una extrem de mica, doar pentru mine. Ma rog, pentru mine si pentru colega de camera. Cat despre masina de spalat, abia aveam habar cum functioneaza una. In celelalte colegii aveam o camera separata, de regula la subsol, cu masini de spalat cu fisa si uscatoare. Propria baie cu propria masina e ceva!

Bagajele mele se aflau langa pat si am inceput, fara prea mare tragere de inima, sa despachetez. Dulapul avea doua parti cu umerase si doua cu rafturi. Am ocupat cate una din fiecare, lasand loc colegei.

Langa patul de jos era o mica noptiera cu doua sertare, iar pe peretele aferent patului de sus, doua rafturi. Ingenios!

Mi-am pus cartile si cee cateva caiete in sertarele de la comoda si am asezat pe ea un ceas de masa din bronz, cumparat din Paris, de la un magazin de antichitati.

Fiindca ajunsesem prima in camera, mi-am permis sa imi aleg patul.

Dinspre camera de zi se auzeau voci, semn ca mai multi elevi se intorsesera de pe afara. M-am gandit sa merg la ei, dar nu stiam exact ce sa zic sau ce sa fac. Ai zice ca atatea mutari, de la un colegiu la altul, m-ar fi facut sa ma obisnuiesc sa ma integrez, dar… nu prea.

Chiar in timp ce eu ma gandeam daca sa merg totusi in camera de zi, s-a auzit un ciocanit in usa.

-Intra!

Literalmente si-a facut loc in camera mai intai parul, apoi ea. Un par saten-roscat, lung pana la talie si nu neaparat ondulat, dar usor explodat. Cu cativa centimetri mai inalta decat mine si ceva mai slaba, sau ma rog, mai putin musculoase, tarand dupa ea un geamantan imens, si cu un zambet larg pe buze, si-a facut intrarea colega mea de camera.

-Buna, eu sunt Ema! a zis intinzandu-mi mana. Uau, ce ma bucur ca am ajuns, era sa pierd trenul si chiar am vrut sa ajung cu o zi mai devreme. Speram sa fiu repartizata cu o eleva noua, in anul 10 mereu sunt o gramada de elevi noi, super, tu cum te numesti?

Asta e ceea ce eu numesc o diaree verbala. Nu, nu e rau, e chiar foarte bine. Stiti cum isi fac introvertii prieteni? Nu isi fac. Doar daca nu cumva vine un extrovert si ii adopta. Iar ea se pare ca era extroverta perfecta. Mai ales ca toata tirada aceea de cuvinte fusese facuta cu un zambet urias pe buze, intr-o engleza perfecta, cu doar un foarte vag accent.

-Ariana, imi pare bine de cunostiinta. Sa stii ca am ocupat patul de jos, sper sa nu te superi.

-Nu, e perfect, imi place sa dorm la inaltime. Vrei sa vii in camera de zi, sa te prezint celorlalti colegi?

Si-a aruncat valiza uriasa cu bolta, iar aceasta a zburat si s-a oprit langa peretele cu baia. Doar un vampir sau un semivampir ar fi avut puterea asta.

-Da, sigur, am spus.

-De unde esti? m-a intrebat in timp ce ieseam din camera.

-Eh, am fost in multe locuri. Ultima data am studiat in Rusia.

-Dar nu ai accent rusesc.

-M-am nascut in Spania, am zis.

A aruncat o privire la usa, in timp ce o inchidea in urma noastra.  Am inteles ca imi citeste numele afisat pe ea.

-Ah, Ariana Garcia, asa da, a spus zambind larg.

Niciun colt nu se afisa la vedere. Dap, era semivampir, ca mine.

Capitolul 3: Mentorul

Seara a curs cu viteza. Am dat mana si am facut cunostiinta cu zeci de persoane. La un moment dat pierdusem sirul, nu mai stiam care e vampir, care e mag, nici macar numele lor. Imi aminteam vag de Claudia, care fusese fosta colega de camera a Emei. Mi-a spus ca fiecare din ele a solicitat o alta colega, dupa ce s-au certat pe spatiu din dulap, dar acum se inteleg din nou bine.

Cand ceasul a batut ora 10, s-au auzit pasi pe scari. Lumina din living a fost stinsa intr-o fractiune de secunda, de catre un mag, nu am vazut exact care din ei.

-Profesoara Gruia, imi sopti Ema. Vine sa ne reaminteasca de ora stingerii. Hai, sa mergem.

Ca la un semnal, cu totii au pornit spre camerele lor. Ema m-a tras spre holul care ducea la camerele fetelor, in timp ce baietii se indreptau spre holul lor. Imi era greu sa ma deplasez prin intuneric, dar Ema, stiind probabil foarte bine camera, ma tot tragea dupa ea.

O secunda mai tarziu, ochii mei de semivampir s-au obisnuit cu intunericul. Nu vedeam ca ziua, dar puteam distinge obiectele pe langa care trec, astfel incat sa nu ma lovesc de ele.

Lumina din living s-a aprins atunci cand noi tocmai deschideam usa camerei. In liniste absoluta, mergand pe varful degetelor, am intrat si am inchis usa.

-Nu aprinde lumina, baga-te direct in pat. Hai, repede, o sa vina sa ne verifice.

Am urmat instructiunile Emei si m-am bagat in paturi imbracata. Peste maxim un minut, usa camerei noastre s-a deschis usor si profesoara a intrat inauntru.

Era inalta, parul negru taciune si ondulat ii cadea peste umeri si, cu tot intunericul din camera, am putut vedea ca purta ochelari cu rame groase, negre.

Privire ei a maturat camera si am inchis ochii cand am observat ca urma sa se uite spre mine. Cateva secunde mai tarziu, usa s-a inchis. Plecase.

Ema s-a dat jos din patul ei si s-a asezat pe al meu.

-O sa mai vina cineva sa ne verifice?

-Intre doua si trei, de obicei un Luptator.

-Un Luptator? am intrebat surprinsa.

-Un Vanator care nu este implicat in misiuni se numeste Luptator. Pazesc scoala si patruleaza domeniul prin rotatie. Iar unul din ei, probabil cel care trage paiul mai scurt, vine sa verifice daca toata lumea doarme.

-A fost si asta o aventura!

-Ariana, asta nu e nimic. Sa vezi cum e cand e ziua cuiva. Ne strangem in camera lui sau a ei si petrecem, iar la orele cand stim ca vin sa ne verifice, ne ascundem. Anul trecut, Robert nu a reusit sa fuga in timp util si s-a camuflat. Luptatorul s-a uitat fix la el si nu l-a vazut.

-Uau, asta e magie avansata.

-Si nebunie avansata. Daca ar fi fost un mag, l-ar fi vazut. Dar a mizat pe faptul ca cei care patruleaza sunt de obicei vampiri.

Desi existau patru rase bune, rase care nu au imprimata in minte si in sange dorinta totala de a ucide, adica semivampiri, vampiri, magi si tamaduitori, majoritatea persoanelor se refera la primele doua categorii ca fiind vampiri si la celelalte ca fiind magi.

Asemanarea intre semivampiri si vampiri exista, desi doar cei din urma consuma sange. Asta le da o putere mai mare, dar si ceva batai de cap cu soarele. Insa intre magi si tamaduitori…ei bine, magii pot face vraji de orice fel, atata timp cat studiaza ca sa le invete. Un singur lucru nu pot face: sa vindece. Cat despre tamaduitori, doar sa vindece pot. Vrajile nu le sunt accesibile.

Cu sute de ani in urma, existau tamaduitori pe jumatate magi sau vampiri pe jumatate magi, dar in timp structura de guvernare a fiecarei specii a crescut si au inceput sa apara din ce in ce mai putini copii corciti.

Fiecare rasa are un conducator: magii au un rege, ales de comitetul de magie. Din comitet fac parte doar cei mai puternici si mai varstnici magi. Restul raselor au lideri, alesi prin vot. Toate rasele colaboreaza in pace si armonie, dar au unele acorduri: cei vinovati de incalcarea legii sunt judecati de conducerea din specia lui, nu se baga unii peste guvernarea celorlalti si iau impreuna deciziile cele mai importante, care ne afecteaza pe noi toti.

Mai sunt si alte intelegeri de acest gen, dar nu am fost prea atenta la orele de istorie magica.

-Maine e ultima zi de vacanta, m-a trezit Ema din contemplarea mea. Ce vrei sa facem? Ma gandeam sa bem o cafea dimineata la cafeneaua mea preferata, apoi sa iti arata tot ce e interesant pe aici.

-Ar fi groza…ah, la naiba! Maine la 12 am antrenament.

-Pentru Vanatori? intreba Ema, desi era destul de evident. Aproape toti studentii noi din anul 10 ajungeau aici pentru ca isi doreau sa devina Vanatori.

-Dap.

-Si eu vreau sa devin unul. Dar totusi, antrenament in vacanta? Mentorul tau e cam nenoricit.

-Este, am spus, strambandu-ma.

Nu am mai mentionat ca e extrem de sexy, cu o atitudine impunatoare si un corp…

-Atunci, ne bem cafeaua si dupa aia te duci la lectie. Si facem plimbarea de recunoastere dupa aia.

-Asa facem, am spus dand din cap.

-Doamne, uneori nu imi vine sa cred ca mai avem doi ani pana sa devenit Vanatori. Pare e ireal.

Cei din ultimul an terminau studiile dupa primul semestru, in luna decembrie cand se incheia oficial anul scolar pentru ei. Lunile ramase pana la admiterea oficiala in randul Vanatorilor o petreceau facand exclusiv antrenamente: vampirii se antrenau in arte martiale si procedure de a ucide fiinte atinse de magie neagra, iar magii repetau cele mai commune vraji folosite in lupta.

-In acelasi timp, vreau sa profit de timpul asta ca sa ma distrez. E ultimul an si jumatate de libertate, inainte de misiuni periculoase.

-Asta nu prea imi seamana cu libertate, am spus.

Am luat o punga cu alune din valiza si am pus-o intre noi. Am inceput amandoua sa rontaim de zor.

-Daca stii bine regulile, stii si cum sa le fentezi, spuse Ema cu expresia unui copil innocent, in care zace un dracusor zapacit.

-A, chiar! Ai zis de cafenea. Ne vor lasa sa iesim? Nu ne trebuie bilet de voie sau ceva?

Ema rase.

-Of, Ariana, nu stii nimic despre locul asta.

-Evident. Abia am ajuns, am zis ranjind, in timp ce aruncam cu o aluna in ea.

Ema o prinse si o arunca in gura.

-In campus sunt trei cafenele si doua restaurante. Teoretic, sunt pentru Vanatori. Practic, poti intra, daca se intampla sa cunosti persoanele potrivite.

-Lasa-ma sa ghicesc, tu le cunosti.

-Bineinteles, spuse Ema zambind larg. Normal.

Am zambit si eu la randul meu. Inceputul asta nu semana cu altele.

-Abia astept sa beau o cafea buna, zise Ema. Mai am doi ani sa savurez asta. Am auzit ca dupa ce devii vampir, unele gusturi ti se altereaza, iar chestii care iti placeau in trecut nu iti mai plac.

Am ramas putin socata, desi zau ca nu aveam motiv. Majoritatea semivamirilor optau pentru transformarea la terminarea studiilor.

-Deci vrei sa devii vampir.

Nu era o intrebare, nu neaparat.

-Normal. Cine nu isi doreste sa traiasca 500 de ani si sa aiba mai multa putere pentru a infrunta fiintele magice malefice?

-Pai…cred ca eu.

-Pe bune? se mira Ema. De ce?

-Hmm, e vorba despre sange, cum sa spun…ma scarbeste, am incheiat intr-o nota vinovata.

Ema rase.

-Acum da, dar dupa transformare nu va mai fi asa. Corpul tau il respinge acum, pentru ca nu ai nevoie de el. Insa lucrurile se vor schimba, iar dupa aceea nu o sa ti se mai para scarbos, o sa il doresti chiar.

-Probabil, am spus nu chiar convinsa.

-Cand eram in anul 4, am avut o colega de camera vampir, spuse ea. Repartizarea pe camere tine cont de rase, de obicei, dar atunci a fost o situatie mai neobisnuita. In fine, ideea e ca am vazut-o consumand sange. Mi s-a parut scarbos la inceput, dar in timp m-am obisnuit.

Voiam sa o cred. Chiar voiam. Intr-adevar, sa traiesti mai mult si sa ai mai multa putere era tentant.

Ema casca si se intinde.

-Hai sa ne bagam la somn, am zis. Nici nu vreau sa ma gandesc in cate feluri creative ma va tortura Adam la antrenament.

-Mentorul Iadului?

M-am inecat cu ultima aluna si Ema m-a batut pe spate, razand de mama focului.

***

Mentorul Iadului arata chiar si mai sexy in trening, decat aratase cu o zi inainte, in blugi si tricou.

Toti Vanatori aveau un corp lucrat si sexy, dar la el era mai mult decat atat. Era parul cam prea lung, care ii cadea in ochi, gratia cu care si-l dadea la loc dupa urechi, ochii caprui patrunzatori, forma maxilarului si…

Daca el era absolut adorabil, antrenamentul cu el n-a fost. Tonul sever a fost si mai sever, iar lupta fizica m-a lasat cu cateva vanatai serioase.

Dupa toate aparentele, nu ii pasa nici ca faceam parte dintr-o rasa inferioara din punctul de vedere al fortei, nici ca sunt fata.

Eram prima care sa creada si sa sustina egalitatea dintre sexe, care era recunoscuta oficial la toate rasele, dar nu mi-ar fi parut rau daca ar fi tinut cont ca sunt putin –doar putin- mai fragila decat el.

Nici vorba de asa ceva, oricum.

-Cum se fac formatiunile de lupta? m-a intrebat el spre finalul antrenamentului.

M-am ridicat cu greu de pe jos, de unde ma aruncase dupa ultima lupta de antrenament.

-Vampirii se afla in primul rand, urmati indeaproape de semivampiri. Oamenii se afla in spatele lor, ca intariri. Imediat dupa, sunt magii, care neutralizeaza pericolul de la distanta si ii sustin pe semivampiri si atunci cand pot, pe vampiri. Tamaduitorii raman mai departe de lupta si nu pasesc in focul bataliei decat daca unul dintre ai nostri are nevoie urgenta de vindecare.

-Bine.

Arunca o privire la bratara de la mana.

-Mai avem zece minute de antrenament, le putem folosi pentru a face cateva ture de teren.

-Ah…serios?

Eram obosita si ma durea tot corpul.

-Ti se pare ca glumesc? spuse radicand o spranceana.

Era atat de nesuferit…si parca cu fiecare clipa petrecuta impreuna cu el, simteam cum ma inflacarez. Si nu era de la lupta.

-Alergarea nu se face la inceput?

-Viteza, Garcia, nu rezistenta, spuse usor exasperat, in timp ce ieseam din sala de sport si ne indreptam spre teren. Ne intrecem.

-E nedrept! am spus radicand bratele spre cer. Ce naibii, tu esti vampir, nu o sa te pot intrece niciodata!

Intr-o secunda, ajunse foarte aproape de mine, folosindu-si viteza de vampir. Era la cel putin cinci metri de mine, iar acum era la cinci centimetri. Prea aproape, periculos de aproape.

-Daca nu poti sa ma intreci pe mine, ce o sa faci cand vei intalni un Nosferatu?

Ii simteam rasuflarea pe obraz. Mirosea a menta si a ceva dulce, in combinatie cu deodorantul lui fresh pe care il puteam simti cu toata intensitatea, fiind atat de aproape.

Zisese ceva de Nosferatu?

Se indeparta de mine si incepu sa alerge usor, spre teren. Speram din tot sufletul ca nu a observat efectul pe care il avea asupra mea.

Si, bineinteles, avea dreptate. Ar trebui sa nu ma mai plang si sa profit de ocazie ca sa invat si sa ma antrenez.

Aparent primisem abonament Premium la mentorul Iadului. Norocoasa de mine!

Capitolul 4: Excursia

Nu am reusit sa il intrec pe Adam atunci. Nici la urmatoarele antrenamente. Dar am continuat sa incerc. Si am continuat sa muncesc mai mult la antrenamente, ignorand felul in care el ma facea sa ma simt. Ma rog, incercand sa ignor. Pe masura ce antrenamentul devenea mai complex, momentele in care eram foarte aproape unul de celalalt erau din ce in ce mai dese.

Mi-am petrecut seara de dinaintea inceperii orelor de curs in camera de zi, alaturi de colegi. Am repetat aceeasi schema, atunci cand am auzit pasi pe hol: repede un mag stingea lumina si toti ne duceam in camerele noastre, pe intuneric. Eram cumintenia pamantului, pe cuvant!

Prima zi se scoala a fost haotica. Si urmatoarele la fel. Dupa micul dejun de la ora 8, aveam ore precum istorie, comunicare, strategie – aceasta fiind cea mai interesanta, pentru ca ne invata cum se fac formatiunile de lupta, cum se ataca in formatiune, cum se construieste ofensiva sau defensiva si altele care urmau sa ne fie utile la examene, dar si in viata de Vanator. Toata lumea pur si simplu ii sorbea cuvintele profesorului Alex Stan.

Dupa orele te teorie, deja eram epuizata. Mi-am tarat picioarele spre cantina, pentru a lua pranzul si jur ca as fi putut ucide pentru un pui de somn. Dar nici gand de asa ceva.

Orele de dupa-amiaza erau dedicate limbilor straine. Fiecare student avea minim 3, maxim 5. Ele urmau sa conteze cand ne vom primi repartitia ca Vanatori. Nu toti primeau repartitie la centrul principal, doar cei mai buni dintre cei mai buni aveau aceasta onoare. Restul erau trimisi la centre din diverse tari din Europa. Iar acele centre erau selectate in functie de limbile straine pe care Vanatorii le studiasera.

Eu am ales spaniola, franceza si rusa. Da, stiu, sunt o trisoare, evident, stiu deja aceste limbi, cel putin la nivel conversational. Dar tot m-au obligat sa invat romana, desi nu era limba oficiala la colegiu si nici la centru.

Dupa orele de limbi straine, urmau cele de practica: sport, fitness, strategie practica, arte martiale si lupta cu arme, in special arme capabile sa decapiteze o fiinta atinsa de magie neagra, dar fiind ca asta e principalul fel si cel mai simplu –apartent- de a fi ucise.

Si dupa toate astea, cand simteai ca nu iti mai poti controla muschii, creierul s-a lichefiat si cel din urma neuron da sa moara, urma antrenamentul cu mentorul. Doar patru pe saptamana, Slava Domnului!

Bineinteles, Adam pusese unul dintre antrenamente sambata dimineata, pentru ca aparent voia sa imi distruga orice farama de viata sociala pe care incercam sa o am.

Dupa prima zi de scoala, am ajuns in camera de zi la 7:30 seara, m-am aruncat intr-un fotoliu si am adormit. M-am trezit cu greu la ora 10, cand se lasase intunericul peste camera, iar Ema ma tragea disperata de maini sa ma ridic, pentru ca urma sa vina sa ne verifice.

Incet, dureros de incet, am inceput sa ma obisnuiesc cu programul infernal al studentilor care se pregateau sa devina Vanatori. Sau cel putin asa credeam eu.

-Garcia, si un copil de 3 ani se misca mai repede decat tine, ce naibii! se rasti Adam, in timp ce eu ma prabuseam pe salteaua din sala de antrenament, caci ratasem o priza care se presupunea ca urmeaza sa il puna pe el la pamant.

Era a doua luna de scoala, la sfasit de octombrie. Toamna isi intra in drepturi: zilele deveneau tot mai scurte, iar vantul sufla tot mai rece.

-Deci, ce se intampla cu tine? intreba Adam in timp ce imi intindea o mana, sa ma ridic.

Mana lui atingand-o pe a mea? Chimie totala. Electrizant. Mi-am tot spus de-a lungul timpului ca o sa ma obisnuiesc cu el, ca o sa imi treaca atractia asta stupida pe care o simteam si nu o sa mai am genul asta de reactii necontrolate cand ma atinge, in timpul antrenamentelor. Pe cine pacalesc? Incepe sa devina mai rau.

-Cred ca sunt doar obosita, am spus. Nu m-am obisnuit inca suta la suta cu ritmul haotic de la colegiu.

Se subintelege, la toate celelalte colegii la care am fost, programul nu era atat de aglomerat. Nu stiam de ce aici e asa. Poate pentru ca e penultimul an, poate deoarece colegiul Sfantul Nectarie e cel mai mare colegiu din Europa sau pentru ca eram in programul de pregatire pentru a deveni Vanator. Probabil cate putin din toate.

Pentru o clipa, mi s-a parut ca citesc intelegere in ochii lui. Apoi privirea i s-a schimbat, devenit rece, de nepatruns. Cam ca de obicei.

-Aduna-te, Garcia! Sambata aveam prima iesire in lumea larga.

Ma enerva ca imi spunea pe numele de familie. Nu o facea mereu, doar atunci cand il enervam. Si se parea ca il enervam destul de des.

-Iesire? Ce iesire? am intrebat mirata.

Adam se aseza pe una dintre bancile lungi, din lemn, aflate in sala. M-am asezat si eu langa el, destul de aproape. Poate prea aproape.

-In primul weekend din noiembrie, toti novicii ies impreuna cu mentorii lor in lume, pentru a incepe sa vada cum e viata de Vanator. Nu vom avea misiuni, nu inca. Dar vreau sa fii odihnita, vor fi multe de invatat.

-Un weekend intreg? am intrebat si sper sa nu fi lasat sa se simta prea multa emotie in vocea mea.

Adam scutura din cap.

-Nu, doar o zi. Ne intoarcem seara.

Cum stateau asa, unul langa altul, piciorul meu era la cativa centimetri de al lui. Daca doar l-as misca putin, sa zicem…din greseala, l-as atinge.

Inima incepea sa imi bata mai tare, in timp ce rasuceam ideea in cap. Puteam sa fac sa para o greseala nevinovata. Era bine sa o fac? In mod clar, nu, imi tipa parca o voce in cap. Dar ceva venit din interiorul meu ma impingea sa o fac.

Adam isi rasuci capul brusc, uitandu-se la mine. Era ca si cum aproape ca simtea ce urmeaza sa fac. Sau ce imi doream sa fac. As fi facut-o? Nu mai conteaza oricum.

-Evolutia ta de sambata va fi consemnata si va trebui sa raportez progresul tau catre superiori, spuse el pe acelasi ton rece, inflexibil.

-Am inteles.

Vocea lui fusese ca o galeata cu apa, arunca fix in fata mea.

-Nu mai facem antrenament vineri. Ne vedem sambata la centrul de comanda, la ora 7. Sa iti iei haine comode.

Am dat din cap ca am inteles, fara sa mai spun ceva.

-Antrenamentul s-a incheiat, poti sa pleci.

M-am ridicat fara sa ma uit inapoi. Abia cand am ajuns la vestiar m-am uitat la ceas si am vazut ca mai aveam 10 minute din ora de antrenament.

De ce imi daduse drumul mai devreme?

A fost un moment in care mi se parea ca a stiut exact ce gandesc, ce simt, ce vreau sa fac. A fost felul lui de a evita o situatie penibila? S-a gandit sa ma expedieze, pana nu fac ceva stupid?

Cine mai intelege… de fiecare data cand mi se pare ca am facut un mic progres spre a-l intelege pe Adam, face ceva cu totul neasteptat.

Incercand sa nu ma mai framant atat referito la Adam, mi-am tarat picioarele spre camera de zi.

-Sambata avem iesire in oras cu mentorii, i-am spus incantata Emei.

-Aaa, da, stiam de la inceputul anului scolar, de la Diana.

Tot entuziasmul m-a parasit. Mentorul Emei o anuntase la inceputul anului scolar, iar al meu imi spunea abia azi?

-Lasa-ma sa ghicesc, spune Ema. Mentorul Iadului te-a anuntat abia acum.

-Mda.

Nu ii povestisem Emei despre ceea ce simt pentru Adam. In mare parte pentru ca nici nu stiam exact ce simt si asteptam sa treaca de la sine, ca sa nu am ce povesti, pana la urma. La inceput am crezut ca era o simpla atractie si o sa treaca, dar acum nu eram la fel de sigura.

-Nu-ti face griji, am discutat cu Ilinca, din anul 11. Mi-a spus tot ce avem nevoie sa stim.

-Ia zi, cum o sa fie?

-Pai, ne duce in oras. Probabil in Brasov sau in localitatile de langa, nu prea departe, ca trebuie sa ne intoarcem pana seara. In fiecare loc in care intram, ne pune sa explicam cum ne-am comporta daca acel loc ar fi atacat, ce strategie ne-am face in putinul timp avut la dispozitie. E posibil sa ne mai puna sa ne uitam la diferiti oameni, sa ne dam seama daca unul dintre ei ar putea fi fiinta malefica, deghizata. Si cam atat. Nu ar trebui sa fie greu.

Am incercat sa asimilez toate informatiile pe care mi le-a dat Ema. Da, teoretic, nu ar trebui sa fie greu.

***

Sambata dimineata m-am trezit de la ora 6. Mi-am facut un dus, am baut un pahar cu suc de portocale, din mini frigiderul pe care Ema il cumparase la inceput de semestru si m-am asezat in fata oglinzii.

Era inca intuneric in camera, cu exceptia unei veioze cu lumina slaba. Dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Ochii mei de semivampir vedeau decent prin intuneric, dupa ce se obisnuiau cu el.

Am sterpelit ondulatorul de par de pe raftul Emei si am inceput sa imi fac bucle in parul saten, care deja imi ajungea pana dupa umeri. Dupa ce am terminat, mi s-a parut ca arat prea ostentativ, asa ca l-am prins intr-o coada. Mi-am dat cu putin rimel si un balsam de buze, m-am mai privit o data in oglinda si am stins veioza. Nu aveam nevoie de ea ca sa ma imbrac.

Am ales o pereche de jeansi elestici, care sa imi permita sa lupt, in cazul in care va fi nevoie, o bluza alba mulata pe corp, pantofi sport si o bluza de trening cu fermoar.

Era o prostie, oricum. Nu era ca si cum Adam avea sa ma remarce sau ceva.

Ar fi trebuit sa fiu mai preocupata de lectie si de notarea ei, decat sa arat frumos pentru o zi cu Adam.

“Evolutia ta de sambata va fi consemnata si va trebui sa raportez progresul”, mi-am amintit, auzind in minte vocea lui dura, inflexibila.

M-am uitat la ceas: 7:30.

-Ema, trezirea!

M-am dus langa ea si i-am dat parul la o parte de pe fata, am inghiontit-o in umar, pana la urma am si zdruncinat-o putin. Colega mea de camera avea cel mai greu si mai profund somn din cate am vazut.

A deschis ochii si a sarit direct in sezut.

-Am intarziat? a intrebat panicata, in timp ce isi cauta hainele prin camera.

-Nu, calmeaza-te putin. Trebuie sa plecam in aproximativ 20 de minute.

Ema a intrat la dus, de unde a iesit zece minute mai tarziu, complet imbracata si aranjata. Alesese un trening si isi prinsese parul strans in coc.

Bineinteles ca alesese trening. Acum chiar mi se parea ca mi-am dat mult prea mult silinta pentru aceasta…plimbare in lumea larga.

-Ti-ai dat cu rimel? intreba Ema uitandu-se atent la mine.

In camera inca era intuneric, dar desigur ca ma vedea.

-Mi-l imprumuti si mie? chiar as avea nevoie.

-Sigur, am spus, e in sertar.

Asa ca Ema si-a dat cu rimel. Nu stiu daca a fost pentru ca pur si simplu a avut chef sa o faca sau a fost o tentativa de a ma face sa ma simt mai bine in legatura cu faptul ca m-am straduit prea mult.

Fara sa ne mai spuneam altceva, in cinci minute am iesit din camera, dand piept cu dimineata friguroasa de noiembrie.

Simteam un tremur in tot corpul, dar nu eram sigura daca e de la frig, de la emotiile in legatura cu ce va urma si cum ma voi descurca sau anticiparea faptului ca voi petrece o zi intreaga cu Adam.

Capitolul 5: Antrenamentul

-Garcia, asta intelegi tu prin haine comode?

Mi-am dat ochii peste cap la auzul comentariului lui Adam. Pur si simplu nu m-am putut abtine.

Nu i-a scapat reactia mea, dar mi-a raspuns cu ceea ce parea sa fie un sfert de zambet.

Ne-am adunat toti in fata centrului, s-a facut prezenta, apoi fiecare a mers impreuna cu metorul, catre masina care avea sa ii duca in afara campusului.

Adam s-a urcat la volanul unui superb Audi Q8, iar eu m-am asezat pe locul din dreapta.

-Nu stiam ca centrul investeste atat de mult in masinile Vanatorilor, am spus admirand caroseria noua, sclipitoare.

-Nici nu o face, spuse Adam.

-E masina ta personala!

Nu a fost o intrebare, dar el a dat din cap.

Uau, deci Adam cel ferm, rece si de neclintit, dedicat trup si suflet centrului, are si el pasiuni. Cine ar fi crezut, pe bune?

-Unde mergem? l-am intrebat.

-Sinaia. Castelul Peles, impreurimi, apoi ne oprim sa mancam ceva si mai vedem.

Sa mancam ceva? Asta chiar semana cu o excursie. Mai mult, semana cu o intalnire. Evident, nu era, trebuia sa imi amintesc iar si iar.

-De ce Sinaia?

-Zonele frecventate de turisti sunt de cele mai multe ori frecventate si de fiinte atinse de magie neagra. E mai usor sa profite de turisti, mai ales de cei straini, in cautarea senzationalului. In ce fel profita de ei…asta imi spui tu.

Deci evaluarea deja incepuse. Gata cu atmosfera confortabila, aproape idilica. M-am foit in scaun, in timp ce masina prindea viteza, lasand in spate scoala si centrul.

-Pai, Nosferatu pot atrage turistii in zone laturalnice, intunecate si ii pot ucide prin secatuire. Varcolacii se transforma doar cand e luna plina si nu pot stapani acest proces. Ei se tin departe de oras, dar pot prinde usor un turist ratacit in padure. Localnicii stiu ca zona e frecventata de ursi, uneori si de lupi. Si mai stiu si ca se gasesc periodic cadaver sfasiate de gheare in padurile aflate aproape de munti, e o realitate cu care se confrunta. Turistii sunt mai naivi si din curiozitate se pot abate de la drum. Desi varcolaci nu ucid sa se hraneasca, daca e luna plina ucid din instinct. Apoi mai sunt juratii, greu de recunoscut de catre straini, pentru ca nu stiu limba si nu isi dau seama ca persoana respectiva, jurata fiind, vorbeste ciudat. Persoanele care vorbesc aceeasi limba ar putea crede ca persoana are probleme psihice si s-ar tine departe de ea. Un strain nu poate sesiza asta, deci e atras in jocurile murdare ale juratilor. Iar trezitorii…ei trezesc la viata cadavre, le transforma in morti vii. Cu cat un trezitor, un necromant, are in subordine mai multi mortii vii, cu atat e mai puternic. Dar ca sa il poata trezi, trebuie sa fie decedat de maxim 30 de zile si sa fie un suflet impur…adica sa aiba multe pacate, ca sa raspunda vocii unui trezitor. Asa ca in loc sa umble aiurea prin cimitire in cautare de cadavre, targheteaza oameni vii pe care ii ucid chiar ei. Un turist in cautare de adrenalina e mai predispus sa stea la discutii cu un trezitor.

Turuisem toate informatiile fara ca macar sa respir. Am tras aer adanc in piept si m-am uitat la Adam. El doar a dat din cap, aparent multumit de argumentarea mea.

Vizita la Peles nu a fost chiar ce ma asteptam sa fie. Adam m-a pus sa caut atinsi de magie neagra in fiecare colt intunecat, desi era clar ca probabilitate sa dam peste unul era aproape nula. Dar…un exercitiu e un exercitiu, deci l-am tratat cu seriozitate.

Castelul insa mi  s-a parut prea incarcat, cu prea mult aur, prea multe decoratiuni, totul era prea mult si prea incarcat.

Am intrat si la Castelul Pelisor, aflat in apropierea fratelui sau mai mare, Peles. Mult mai mic, cu doar 99 de camere, fata de cele 160 existente in Peles –da, le-am numarat, maparea cladirilor in care se desfasoara misiunile este indatorirea unui Vanator- era mai simplu si mai dragut.

Adam mi-a povestit ca intr-una din camerele de la Pelisor a fost adusa una dintre printesele Romaniei, dupa ce a fost muscata de un vampir.

-Se zvoneste ca dupa ce a zacut 5 zile in chinuri groaznice, s-a ridicat, a muscat-o pe servitoarea care tocmai ii aducea un ceai din plante, apoi si-a continuat viata ca si cum nimic nu s-a intamplat.

M-am cutremurat. Transformarea unui om in vampir este interzisa in majoritatea tarilor din Europa de mai bine de 100 de ani. Dar in trecut, populatia vampirilor era redusa si in scadere, iar unii considerau ca transformand oameni isi pot mari randurile.

Multi oameni, mai mult sau mai putin importanti, fusesera muscati, hraniti cu sange de vampir, apoi ingropati de vii pentru 24 de ore. Cei care finalizau procesul, ieseau din groapa singuri, partial transformati in vampiri. Urmau zile de dureri groaznice, in care corpul li se schimba, le cresteau colti, unele oase se rupeau pentru a se suda din nou si tot sistemul digestiv li se modifica. Daca noul transformat nu murea de la dureri si reusea ca dupa nu mai mult de 7 zile sa se hraneasca, fara sa fie nevoie sa ucida, devenea vampir.

Practica era considerata barbara, pe buna dreptate.

Am continuat sa ne plimbam pe domeniul castelului si aproape de padure, dar avand mereu in vizor drumul principal.

Soarele stralucea pe cer, dar aluneca spre pamant. Era trecut de miezul zilei, mi-am dat seama.

-Cu ce creaturi te-ai putea intalni aici si cum ai putea sa le neutralizezi? intreba Adam.

-Nosferatu si trezitorii se feresc de lumina soarelui. Varcolacii in forma de lup, la fel. Deci doar cu un jurat. Ei pot fi imobilizati pentru cateva secunde daca ii strigi pe numele de botez. Daca nu le stiu numele, presupun ca ma pot risca la o lupta corp la corp. Dar…aaa…cu atentie, pentru ca pactul lor cu cel Rau le da o putere fizica nebanuita, am adaugat balbaindu-ma putin.

Adam ma prinse de brat, deasupra cotului si ma trase usor spre el. Atingerea era ferma, dar nu prea stransa. M-am cutremurat putin, fiind invaluita de un fel de energie. Inima a inceput sa imi bata mai repede.

Dand la o parte cu piciorul niste frunze, imi facu semn catre o urma de pe pamant.

Ar fi putut fi considerata o urma a unui picior uman, scurt si gros, asta daca nu s-ar fi terminat cu gheare.

-Varcolacii nu umbla ziua, am spus uitadu-ma spre cer.

As fi vrut sa vad daca e luna plina, dar fiind inca zi, nu se vedea inca luna.

-Urs, spune Adam simplu.

-Po-poftim?

-Urme de urs. Probabil e destul de aproape. Hai sa mergem spre poteca.

-Dar…

-Am intrebat ce creatura. Intr-o misiune in padure, animalele salbatice pot fi o reala problema. Trebuie sa fim constienti de ele si sa le evitam, pentru ca ne pot da de gol sau ne pot rani.

-E, pe naiba, cine s-ar fi gandit ca e o urma de urs? am spus frustrata.

-Intr-o padure? Intr-o zona marcata cu “atentie, ursi”? Da, chiar…cine?

Adam zambea sarcastic. Ma enerva la culmea chestia asta. Si ma sacaia enorm faptul ca indiferent cat de priceputa as fi fost, nu ma putea ridica la nivelul lui. Eu eram un novice, el un Vanator cu experienta. Nu era ca si cum suntem egali. Poate era cazul sa imi amintesc asta.

-Hai, sa mergem in oras.

Am coborat spre Sinaia pe jos, asa cum urcasem. Adam lasase masina intr-o parcare din oras. Nu am inteles de ce, cand puteam veni cu masina pana la Peles, dar nici nu am intrebat.

-Asta e o proba si de rezistenta la efort, nu-i asa?

Intelesesem.

-Desigur, spuse zambind plat.

Ne-am oprit la restaurantul Snow, unde inainte sa ne asezam, Adam m-a pus sa aleg cea mai potrivita masa in cazul in care as vrea sa spionez un atins de magie neagra, apoi sa securizez zona, sa ii spun care sunt pericolele si cum le pot anihila.

Eram obosita, extrem de obosita, dar nu as fi recunoscut in veci.

Cand in sfarsit ne-au adus mancarea, m-am apucat sa devorez pastele pe care le comandasem. Adam si-a luat o portie de gulas. Eu am preferat sa ma limitez la mancaruri pe care le cunosc.

-Mai usor, Garcia! Nu vreau sa te ia cu somn dupa ce mananci, mai avem treaba.

Nu am raspuns pe loc. Nu aveam o replica, iar gura imi era plina cu o cantitate uriasa de paste.

-Stii, ma deranjeaza, am spus dupa ce am terminat de mancat.

Adam isi luase in loc de desert o cafea si tocmai se pregatea sa ia o gura. Ridica o spranceana la mine.

-Ca imi spui pe numele de familie. Adica, imi pot da seama ca nu e un protocol impus, pentru ca uneori imi spui Ariana.

Ma asteptam sa spuna ceva sarcastic sau sa rada de mine. In schimb, a zis, pe un ton serios:

-Bine, o sa incerc sa nu mai fac asta.

Ajunsi iar la masina, am pornit spre Brasov, dar nu pe drumul pe care venisem, am observat. Din cand in cand, drumul era dificil, cu o singura banda ingusta si curba periculoasa, dar Adam manevra masina cu o singura mana si cu o lejeritate fireasca, de parca ar fi facut asta de cand se stie.

-De cat timp ai permis de conducere? m-am trezit intreband.

-L-am luat imediat cum am implinit 18 ani, deci de patru ani. Tu?

Nu ma asteptam sa imi raspunda, sau nu pe un ton lejer, aproape prietenos.

-Dar de unde stii ca am permis?

Rase scurt. Zgomotul m-a socat initial, nu eram obisnuita cu el si nu ma asteptam sa il aud.

-La fiecare curba periculoasa, iti ridici capul, de parca ai vrea sa vezi mai bine, sa cuprinzi drumul cu privirea. Un sofer e sofer si de pe scaunul din dreapta.

-L-am luat imediat cum m-am emancipat, dar sincer nici nu stiu daca am voie sa conduc in Romania.

Discutia nu a mai continuat. Restul drumului a decurs in liniste. Si totusi, nu era o liniste apasatoare sau penibila, care parca te obliga sa spui ceva, orice. Era o linise fireasca, aproape confortabila. Atat de confortabila, inca am atipit.

Am sarit de pe scaun in clipa in care masina s-a oprit. Daca a vazut ca dormeam, Adam nu a comentat nimic.

-Unde suntem?

-Poiana Brasov.

Soarele se pregatea sa asfinteasca, iar localitatea era cufundata intr-o lumina gri, de toamna.

-Uite, vezi hotelul ala?

Royal Boutic, am citit mica pancarda de la intrare.

-Sa zicem ca acolo se afla doi Nosferatu care tin prizonieri doi oameni, iar noi mergem sa ii salvam. Cum securizezi perimetrul?

-Verific mai intai daca e cineva in curte, apoi cate intrari are hotelul. Ne-am face intrarea prin zona mai intunecata, unde am fi mai usor de detectat.

-Ok, sa zicem sa are doua intrari. Ne despartim sau intram amandoi prin acelasi loc?

M-am gandit putin. In scenariul asta, sansele nu erau deloc de partea noastra.

-Centrul nu ar trimite doar doi Vanatori ca sa e lupte cu doi Nosferatu. Se calculeaza in functie de datele avute cati Nosferatu sunt. Vanatorii trebuie sa fie intotdeauna mai numerosi. Daca exista si vicitime umane, se adauga un Vanator la fiecare doi sau trei oameni captivi, in functie de caz.

Adam se uita la mine aprobator.

-Bravo! Deci de ce echipa am avea nevoie in situatia data?

-Hmm…patru Vanatori dintre care cel putin un vampir si un semivampir. Unul sau doi magi si minim un tamaduitor.

-Chiar cinci Vanatori, clar doi magi si probabil doi tamaduitori. Ca sa existe o marja de siguranta in cazul in care sunt mai multi decat am anticipat sau daca unul dintre ai nostri pateste ceva.

Mi-am stapanit un fior care urca pe sira spinarii. Uneori, Vanatorii erau raniti. Iar alteori, erau raniti atat de grav, incat niciun tamaduitor nu ii putea vindeca.

Adam a aruncat o privirea scurta la ceas, apoi ne-am continuat drumul. Am mers pana am ajuns intr-un loc pustiu, plin de vegetatie. Prea multa vegetatie dupa gustul meu, mai ales ca soarele apusese si era intuneric de-a binelea.

Apoi, mai multe lucruri s-au intamplat foarte repede unul dupa altul: mi-am ridicat privirea spre cer si am vazut ca era, intr-adevar, luna plina. Am apucat sa ii spun lui Adam sa ne intoarcem, ca nu e intelept sa cutreieram atat de aproape de padure, pe luna plina. Apoi, patru sau cinci urlete prelungi s-au auzit, aproape de noi.

In urmatoare clipa, eram atacati de varcolaci.

Capitolul 6: Lupii

Adam m-a trans spre el si am ajuns spate in spate. Am reactionat aproape instantaneu: am scos pumnalul tip rozeta pe care il aveam in buzunar si l-am pus pe mana, apoi am luat pozitia de lupta, cu corpul usor aplecat si mainile ridicate la nivelul fetei.

Ochii maturau padurea, pentru a vedea de unde vine amenintarea.

Primul pe care l-am vazut era mare, cam de doua ori mai mare decat un lup normal. Ochii rosii ii scanteiau in intuneric. A trecut pe langa noi si a disparut in intuneric.

In scurt timp, ne-au inconjurat. Incercam sa gasesc un fel de plan de scapare, dar in mintea mea era “Doamne, o sa scapam teferi din asta?”.

Am sesizat imediat ca erau doar trei, nu patru. Lipsea cel cu ochii rosii. Ceilalti trei erau putini mai mici si aveau ochii galbeni.

Stateam spate in spate cu Adam si ii simteam muschii incordati prin haine. O pozitie atat de apropiata mi-ar fi trezit multe sentimente, dar nu era momentul pentru ele. Simteam ca imi curge adrenalina prin vene, in loc de sange.

Unul dintre varcolaci m-a atacat si l-am lovit cu pumnalul, atigandu-i gatul. A cazut si ss-a rostogolit in spate, schelalaind usor. L-am simtit pe Adam desprinzandu-se de mine si am stiu ca ala e momentul in care trebuie sa atacam.

Am profitat de faptul ca cel pe care il lovisem era inca jos si am atacat altul. Adam se lupta cu al treilea varcolac. Cel cu care ma luptam eu isi infipsese ghearele in umarul meu si avea coltii mult mai aproape de fata mea decat mi-ar fi fost confortabil.

Varcolacul nu putea sa ma transforme nici prin zgarieturi, nici daca m-ar fi muscat. De obicei magia nu se amesteca, iar cei deja atinsi de un tip de magie nu pot fi atinsi de alta. Un semivampir sau vampir nu poate deveni varcolac, asa cum un mag nu ar putea sa devina nimic altceva, indiferent daca e muscat. Nici cei nascuti din doi parinti atinsi de magii diferite, de exemplu un vampir sau un mag, nu sunt jumate-jumate. Ei preiau magia cea mai puternica, fiind ori vampiri, ori magi.

Dar chiar daca nu putea sa ma transforme, varcolacul ar fi putut sa ma omoare.

Am incercat sa ma misc si sa il intorc, pentru a-i putea nimeri stomacul. Trebuia sa ma asigur ca odata lovit, in scot din joc, pana nu se reface cel lovit prima data, sau mai rau: pana nu apare iar cel mare, cu ochii rosii.

S-a auzit un marait in dreapta mea si am riscat sa arunc o privire. A fost o idee proasta, pentru ca varcolacul a reusit sa ajunga cu coltii si mai aproape de fata mea, dar si pentru ca imaginea pe care am vazut-o m-a oripilat.

Adam avea coltii de vampir complet dezgoliti si, pentru numele lui Dumnezeu, maraia la varcolac. Era aproape sinistru.

O parte din mine voia sa termine mai repede cu varcolacul, pentru ca Adam parea ca aproape il invinsese pe cel cu care se lupta si stiam ca imediat cum il pune la pamant, va veni sa ma ajute. Si nu e ca si cum nu voiam sa ma ajute, dar as fi vrut sa ma pot descurca singura.

Am reusit sa il misc putin, moment in care gherarele lui mi s-au infipt si mai adanc in umar. Dar chiar atunci mi-am indreptat pumnalul spre stomacul lui expus si folosindu-mi toata forta, l-am injunghiat. A gemut, un gemat aproape omenesc si s-a mai aruncat intr-o incercare esuata spre mine. M-am ridicat in aer si l-am aruncat la doi metri in fata.

In timp ce il aruncam, am vazut ochii aceia rosii, care ma urmareau de pe margine. Aproape am paralizat, fiind sigura ca o sa ma atace.

Apoi o lumina puternica s-a aprins deaupra noastra, iar in locul unde vazusem acei ochi rosii statea un barbat care avea in jur de 35 de ani si era imbracat intr-un palton negru, lung pana aproape la pamant.

-Cred ca mi-ati batut haita suficient, spuse el pe un ton oarecum prietenos, dar foarte puternic. Vocea lui rasuna in padure.

Adam pasi langa mine. Nu stiam daca invinsese varcolacul lui sau ce s-a intamplat. Dar cand m-am uitat in jos, nu am vazut trei varcolaci, ci trei pusti…goi pusca.

Mi-am mutat repede privirea, simtind cum toata adrenalina imi paraseste corpul si mi se duce in obraji.

Adam a dat mana cu omul care venea spre noi.

-Aveti material bun aici, mi-a ranit doi oameni, spuse omul, aratand spre mine.

Arunca apoi cate un palton catre fiecare dintre baietii care statea pe jos.

-Dan, spuse el intinzandu-mi mana. Conducatorul haitei Zalmoxis.

M-am uitat socata la Adam, dar el doar a dat din cap, cum ca totul e ok.

Am dat mana cu barbatul, fara sa spun nimic. Aveam atatea intrebari! Corpul meu se comporta ciudat, fiind cuprins de valuri bruste de adrenalina, in mare parte pentru nu intelegeam daca mai suntem in pericol sau nu. Nu mai auzisem niciodata de varcolaci care sa se poata transforma inapoi in oameni in timp ce luna plina e pe cer, nici de varcolaci pe care ii cheama Dan si par oameni aproape normali.

-Ce se intampla? am intrebat intr-un tarziu.

-Toti sunt la fel de socati!

Replica era a unuia dintre pusti. Dupa locul unde statea, mi-am dat seama ca era primul varcolac pe care il ranisem. Sangele ii picura inca din rana de la gat. Se imbracase cu paltonul si se uita spre mine…sfidator.

Am realizat ca era foarte tanar, nu avea mai mult de 13 ani. Am lovit un copil. Nu, am lovit un varcolac ce ma atacase.

-Remus, inceteaza! vocea lui Dan rasuna iar in mica poiana, iar pentru o secunda, cat s-a uitat urat la copil, ochii lui s-au facut rosii.

Se auzeau pasi tarsaiti. Cineva se apropia de poiana. M-am incordat si m-am uitat la Adam.

-E ok, suntem in siguranta, spuse el. Hai, ai nevoie sa te vindeci.

M-a cuprins cu mana pe dupa umeri, ghidandu-ma spre marginea poienitei. Cand mana lui mi-a atins umarul, am tresarit, din cauza durerii. Era o durere serioasa. Nu o simtisem pana acum din cauza adrenalinei.

Am mers cu greu, tarandu-mi pasii. Umarul mi se misca la fiecare pas si parca zeci de sageti treceau prin el, iar si iar. Un alt pusti se uita la mine, foarte mandru de el. Era cam de varsta mea, cu parul blond care batea spre gri si o privire aproape aroganta. El ma zgariase, mi-am dat seama, si era tare mandru de asta.

M-am asezat cu greu pe un bustean si s-a apropiat de mine o femeie. Avea o rochie lunga, rosu inchis, iar parul saten ii cadea in valuri pana peste talie. Era greu de ghicit varsta, dar undeva intre 40 si 50 de ani, m-am gandit. Avea o privire blanda.

O tamaduitoare, mi-am dat seama. Ce cauta o tamaduitoare intr-o haita de varcolaci in timpul lunei pline, era peste puterea mea de intelegere.

Am incercat sa imi jos bluza de trening, dar sangele incepuse sa se inchege si sa se lipeasca de material.

-Lasa-ma sa te ajut! a spus Adam venind spre mine.

A prins bluza si amandoua mainile si a tras, iar aceasta a cazut in fasii la picioarele mele. Nici nu am apucat sa simt usturimea din umar, ca doua ganduri stupide mi s-au impletit prin toata ceata si nelamurirea din cap: primul era ca imi placea mult bluza, care acum zacea ferfelite pe jos; al doilea era un fior dar si dezamagire, ca nu in contextul asta imi imaginasem eu ca o sa imi rupa Adam hainele.

Tamaduitoarea s-a apropiat de mine, si fara sa se oboseasca sa spuna ceva, mi-a pus mana pe umar si s-a uitat la mine, apoi a inchis ochii. Durerea m-a sagetat o data crunt, in umar, apoi a inceput sa se estompeze, pana a disparut.

Uitandu-ma la umar, se mai vedeau doar patru linii fine, ca o cicatrice veche, acolo unde ghearele varcolacului imi strapunsesera pielea.

-Remus, vino sa te vindeci, ii spue barbatul – Dan- pustiului arogant.

-Nu am nevoie, pot sa ma transform din nou si  ma vindec singur.

-NU te transformi din nou!

Fara alte comentarii, Remus se aseza in locul meu, pe bustean. Il urma si cel mic, tinandu-se cu o mana de partea gat, acolo unde pumnalul meu il lovise mai tare decat am crezut.

Cel de-al treia varcolac era un tip de 19-20 de ani, care nu parea sa aiba vreo rana vizibila. Era cel care se luptase cu Adam. Dar…se luptasera sau se prefacusera? Nu intelegeam nimic.

Am tresarit cand am simtit ceva atigandu-mi umerii. Inca eram incordata si gata de lupta, desi in mod clar nu era cazul. Geaca lui Adam fusese cea care imi atinsese umerii, atunci cand o pusese pe mine.

-Nu am nevoie, am incercat sa bolborosesc.

-Tremuri, Gar…Ariana.

Poate de la frig, poate de la soc, dar chiar tremuram.

-Dan, multumim pentru demonstratia din seara asta, a fost una pe cinste! zise Adam oarecum amuzat, oarecum exasperate.

Barbatul ridica din umeri si zambi.

-N-ar fi trebuit sa iasa asa, dar ati nimerit cei mai incapatanati lupi din haita, zise incruntandu-se catre cei trei baieti. Iosif te-a ranit? Parea cam prea implicat in lupta.

-Nu, i-am amintit cine sunt, zise Adam zambind.

I-a amintit? Doar nu se refera la maraitul pe care il scosese, dezvelindu-si dintii la el?

Fara alte schimburi de replici, ne-am indreptat catre masina.

-Ce. Naiba. A fost. ASTA?! am intrebat imediat ce ne-am urcat.

Capitolul 7: Momentul

Daca va place povestea si vreti sa continui, va rog lasati un comentariu.

***

-Ce. Naiba. A fost. ASTA?!

Asteptasem prea mult. Fusese prea cuminte, tacusem prea mult. Trasesem si sperieura vietii mele, ce-i drept. Meritam explicatii. Explicatii elaborate, cu lux de amanunte, nu explicatii seci de tip Adam.

Adam se uita la mine uimit o secunda.

-Lupii din haita Zalmoxis, cea mai veche haita din Romania.

M-am incruntat la el, semn ca am nevoie de mult mai multe amanunte.

-Sunt in jur de 20 de lupi din cate stiu. Nascuti, nu transformati. Ii ajutam in razboaiele cu varcolacii si ei ne ajuta cu diverse chestii, cum ar fi asta.

-Cum adica nascuti?

Adam se uita la mine ranjind.

-Credeam ca ai trecut de varsta la care trebuie sa iti explic de unde vin copiii.

Un val de rusine m-a strabatut, dar l-am alungat.

-Stii la ce ma refer. Nu mai exista varcolaci nascuti de sute de ani!

-Se crede ca nu mai exista, pentru ca nimeni nu a mai vazut unul de sute de ani. Stau ascunsi printre oameni cu usurinta, pentru ca cei nascuti au capacitatea de a-si controla transormarea in orice moment si nu isi pierd ratiunea in timpul transformarii. Doar Vanatorii stiu despre ei.

-Adica raman varcolaci cu gandire umana? am intrebat uimita.

-Prefera sa li se spuna Lupi. Dar da. Li se accentueaza trasaturile principale, cum ar fi curajul, incapatanarea, agresivitatea, dar numai daca ele deja exista in forma de om.

-Cel mare…Dan, am spus ezitand, avea ochii rosii.

-Da, el este conducatorul grupului, e Alfa. Primul nascut din fiecare familie ce face parte din haita are dreptul de a fi lider, dar el devine Alfa atuci cand e ales de haita drept conducator.

-Dar…ce a fost asta?

-Un test surpriza.

-Un test surpriza… am repetat dupa el. Nu ne-ar fi ranit foarte rau, nu?

-Nu ar fi trebuit sa ne raneasca deloc, dar lucrurile au degenerat putin. Dan isi face apartia doar la inceput, pentru impresie artistica, fiind cel mai impunator. Apoi sta pe margine si ii opreste pe lupi in timp util. De regula, inainte de a incepe o incaierare.

-Ce a mers prost acum?

-Remus e primul nascut din familia lui, dar e cam…ei bine, pampalau, zise Adam ridicand usor din umeri. Si vrea tot timpul sa demonstreze ca isi merita titlul, de aceea te-a atacat.

-Oh, sigur isi merita titlul, am spus razand.

-E doar un baietel. Probabil orgoliul l-a durut mult mai mult decat gatul ranit.

-Dar de ce nu a oprit Dan lupta atunci?

-Ei bine, cred ca a vrut sa vada din ce material esti facuta.

M-am uitat urat la el. Am fost ranita pentru ca un varcolac Alfa a vrut sa vada din ce material sunt facuta? Ce naibii?

-Dan are o slabiciune pentru femeile Vanator, spuse Adam vizibil abtinandu-se sa nu rada. Probabil a vrut sa te vada lupand si a savurat fiecare clipa.

-Pervers. Si scarbos.

Adam rase scurt. Parea ca mai vrea sa zica ceva, dar s-a razgandit.

-Varco…lupul cu care te-ai batut. Te-a atacat pe bune?am intrebat.

-A vrut. Vezi tu, atunci cand mai multi din haita sunt transformati in acelasi timp, au un fel de gandire comuna. Si cum posibilul viitor Alfa din generatia urmatoare era hotarat pe bataie, le-a transmis si celorlalti asta. Dar i-am amintit rapid ca mai bine sa nu incerce.

-Dar daca viitorul Alfa si Dan le transmit lucruri diferite pe cine asculta? am intrebat curioasa.

Trecuse incordarea si socul, umarul nu ma mai durea, acum eram doar curioasa despre acesti lupi care se presupune ca nu exista.

-Ii asculta pe Alfa, fara discutii. Atata timp cat Dan e lider, pana nu se retrage, toti il asculta pe el, indiferent cine e viitor posibil Alfa sau ce zice.

Uau! Atatea informatii noi intr-o singura zi. Nu mai aveam intrebari si nici alte comentarii. Poate doar unul, dar l-am tinut pentru mine. Adam zisese “femeile Vanator”. Eu nu eram inca pe deplin Vanator si poate nici pe deplin femeie. Oare Adam ma considera asa? Nu ma interesa neaparat partea cu “vanator”, ci cealalta.

In mai putin de o ora, masina intra pe portile colegiului.

-Ariana?

Aveam capul proptit pe portiera, dar nu dormeam. Cum as fi putut, dupa atata adrenalina?

-Da?

-Doar alti cinci colegi de ai tai ai avut intalniri reala cu lupi. Ceilalti au fost la unul sau doi kilometri in padure, pe intuneric, auzindu-le doar urletele. Deci nu povesti ce s-a intamplat in seara asta.

-Cum au fost alesi cei care s-au intalnit cu lupii?

-Cred ca stii cum.

Da, era logic: cei care aveau sansele cele mai mari sa devina Vanatori avusesera intalnirile reale.

-Adam? am spus in timp ce parca masina in curtea din fata.

Numele lui suna ciudat pe buzele mele, parca indecent. Sau poate doar nu eram obisnuita sa il rostesc.

Opri motorul si se intoarse spre mine.

-Ce se presupune ca masura acest test, daca teoretic nu ar fi trebuit sa existe nicio bataie cu lupii?

-Abilitatea de a nu te pierde in situatii neprevazute si de a nu te panica in fata pericolului.

-Si l-am trecut?

-Sigur ca l-ai trecut.

-Dar daca ar fi fost pe bune, sa fim atacati de lupi? As fi reusit sa ma apar?

-Lupii nascuti nu ataca, sa nu uiti asta. Nu au nevoia de a ucide in sange. I-ai fi batut pe pusti, asta e clar. Pe Alfa…poate, daca ai fi avut o arma mai potrivita. Cu toate astea, varcolacii atinsi de magie neagra sunt mult mai periculosi, tine minte. Totusi, in seara asta ai gresit ceva, care ar fi putut sa te coste daca ar fi fost o situatie reala. Stii ce?

Am incercat sa derulez in minte toata intamplarea, dar eram mult prea obosita. Intr-un final, am ridicat din umeri.

-Ai actionat prea tarziu. Trebuia sa observi ca e luna plina mai devreme. De fapt, trebuia sa stii. Sa ai mereu un calendar si chiar daca e zi, sa stii. Apoi, ai fi putut sa ii simti mai devreme, dar ai fost mult prea relaxata.

Nu am zis nimic. Avea dreptate. Luasem totul mai mult ca pe o excursie.

-Asta s-a intamplat pentru ca ai prea multa incredere in mine, continua el. Sa nu mai ai. Cand esti pe teren, te comporti ca si cum esti singura si nu iti tine nimeni spatele. Asa iti formezi instinctele de Vanator.

Fara alte cuvinte, a deschis portiera si a iesit din masina.

Mergand prin curtea intunecata a colegiului, spre camera de zi, ma intrebam daca Ema a facut si ea cunostiinta cu lupii. Imi doream mult sa fi facut, pentru ca asta insemna ca are sanse maxime sa devina Vanator. Si de asemenea, pentru ca nu imi placea ideea sa ii ascund asta.

Sigur va vrea sa povestim intamplarile de azi, iar daca ea doar a stat in padure auzind urlete de varcolaci… cum sa ma prefac eu ca si la mine s-a intamplat la fel?

Ii voi spune. Am luat decizia instantaneu. Daca in ochii celor de la Centru nu are potential maxim de a fi Vanator, mai are timp sa se pregateasca. Oricum eu nu pot sa o mint, pentru ca e prietena mea. Singura, dealtfel, dar o fata buna, saritoare, simpatica si amuzanta care mi-a fost alaturi din ziua unu. Ii spun adevarul si gata.

Eram constienta ca nesocotesc un ordin de al lui Adam, iar in randul Vanatorilor disciplina si obedienta erau sfante. Daca superiorul tau iti dadea un ordin, il executai.

Dar Ema nu va spune nimanui.

Ajunsa in camera de zi, Ema nu se vedea pe nicaieri. M-am invartit prin camera si am dat de Ana, fata cu care calatorisem in masina, in prima zi.

-Stii unde e Ema? am intrebat-o.

-Cred ca s-a retras in camera mai devreme. Poate era obosita.

Oricat de obosita ar fi fost Ema, era putin probabil sa se bage in pat mai devreme de ora noua seara.

-Ok, merci!

Am pornit spre camera si am gasit-o pe Ema, care tocmai iesise de la dus.

-Am fost atacati de varcolaci! spuse ea cu o voce inflacarata, imediat ce am intrat. Adica nu erau chiar varcolaci, erau…

-Lupi, am zis zambind.

Ma simteam vinovata ca ma gandisem fie si pentru o secunda sa o mint.

-Lupi din haita Zamolxis, am completat. Si eu.

-Deci a fost atat de…uau…te-ai panicat? m-a intrebat Ema.

-M-am panicat, am recunoscut. Mai ales cand unul din ei m-a atacat.

-Te-au atacat? facu ea ochii mari. Trebuie sa imi spui tot.

Si i-am spus. Pentru ca mai presus de calatoria mea spre a deveni Vanator, mai presus de lectii, teste si adrenalina, mai presus poate si decat pasiunea mea pentru Adam, pe care nu ma mai oboseam sa o neg fata de mine insumi, descoperisem ceva nou si de nepretuit: o prietenie adevarata.

Si asa am mai luat o decizie, tot brusc si definitiv: trebuie sa ii spun cat de curand despre ce simt pentru Adam.

Capitolul 8: Cimitirul

Hotarasem sa ii spun Emei despre Adam cat de curand. Doar ca acel “cat de curand” nu a venit chiar foarte curand. Am intrat iar in rutina lectiilor si cu programul incarcat de zi cu zi, nu prea stiam cum sa aduc vorba.

Trecusera zilele de toamna, iar prima luna de iarna isi intra in drepturi. Prima zapada din an aparuse cu doua saptamani inainte de Craciun si incepuse sa se topeasca in cateva ore.

Mergeam prin zapada aproape topita, facand cate un “fleosc” la fiecare pas. Sambata dimineata, curtea era aproape pustie. Desigur, nimeni nu mai avea ore sau antrenamente sambata. Nimeni in afara de mine si de Adam. Singuri in sala de sport. Inima imi batea mai tare, asa cum se intampla de fiecare data cand stiam ca urmeaza sa il vad.

-Spune-mi cinci moduri de a imobiliza un Nosferatu, ceru Adam.

-Nu stiu, tu esti maestrul, de ce nu imi spui tu?

Ma trezisem obosita, indispusa si iritata. Eram de-a dreptul, cum ar fi spus educatoarea mea de la gradinita, “cu fundu-n sus”. Si evident, nu aveam capacitatea de a-mi compartimenta emotiile, asa ca mi le varsam pe Adam.

Ma enerva teribil situatia asta cu el, cum ma topeam in preajma lui, cum el era tot mai rece, direct proportional cu cat eram eu de topita. Stiam ca poate fi si uman, prietenos, dragut. Asa cum fusese dupa intalnirea cu lupii din Poiana Brasov. Sau poate a fost doar o intamplare si nu va mai fi niciodata asa.

In plus, toti colegii mei isi faceau planuri pentru vacanta de Craciun, iar eu nu aveam niciunul. Ema urma sa plece doua saptamani la familia ei, iar eu ramaneam singura. Ma rog, nu chiar singura-singura, dar fara ea. Pun pariu ca mentorul Iadului mi-ar fi pus antrenamente in vacanta de Craciun, daca ar fi stiut ca nu plec niciaieri.

Colac peste pupaza, ne anuntasera ca o sa avem primul test pana in Craciun. Stiam ca e primul dintr-un sir de teste care va decide daca vom intra in randul Vanatorilor, dar nimeni nu stia cand va fi.

Adam se apropie de mine, suficient de aproape incat inima sa mi-o ia razna din nou.

-Ochii, barbia, gatul, coastele si plexul solar. Toate sunt puncte sensibile si te poti folosi de ele ca sa il imobilizezi, spuse Adam.

-Asta stiam.

-Atunci concentreaza-te, zise printre dinti, si arata-mi ceva. Cum m-ai imobiliza pe mine?

In pat, cu catuse. Dezbracat. Oh, Doamne!

Adam si-a intins mana catre gatul meu, simuland un atac. As fi vrut sa il las sa ma atinga, dar daca o faceam, lupta ar fi fost aproape pierduta. L-am prins de incheietura, simtind caldura pielii lui, in contact cu a mea. Miscandu-ma spre dreapta, i-am dus mana la spate, iar cu piciorul stang i-am secerat picioarele, facandu-l sa cada. M-am asezat peste el, pentru a-l imobiliza.

Bine, nu era asta singurul mod prin care il puteam imobiliza. Dar asta presupunea mai mult contact fizic, asa ca am profitat.

Si-a eliberat o mana si m-a impins usor in umar. M-am ridicat de pe el incet, incercand sa prelungesc momentul.

-Bun, acum hai sa incercam si fara sa ma las sa fiu imobilizat, zise el.

Desigur, trebuia sa imi dau seama ca a fost prea simplu.

O ora si jumatate mai tarziu, cand am iesit de la antrenament, soarele stralucea in curte si nu mai era nici urma de zapada. M-am dus sa o caut pe Ema, care nu era nici in camera de zi, nici in dormitor. Am trecut si pe la cafeneaua noastra preferata, dar nici urma de ea acolo. Unde ar putea fi?

In timp ce ma plimbam fara tinta prin curte, intrebandu-ma unde ar putea fi Ema, am vazut-o pe Ilinca, fata din anul 11 care ii spusese Emei cum decurge prima iesire cu mentorii. Bine, nu ii zisese despre lupi, dar e de inteles de ce.

-Hei! Buna, aaa, eu sunt…

-Ariana, da, te stiu. Ce mai faci?

-Bine, o caut pe Ema de jumatate de ora. Ai vazut-o cumva?

Fata Ilincai se intuneca putin.

-Nu stii ce zi e azi? intreba ea.

-Sambata.

-Nu, ma refer la…of, Ema e la cimitir, cel mai probabil.

-La…unde?

Aveam un cimitir in curtea colegiului si eu nu am stiut. Infiorator.

-Mergi spre iesirea din spate a colegiului si o sa dai de o poarta neagra, din fier. Acolo e cimitirul.

-Aha, aaa..ok. Merci.

Nu aveam idee ce ar putea cauta Ema in cimitir, dar am pornit intr-acolo.

Si am gasit-o. Statea langa o piatra de mormant si plangea.

M-am dus incet spre ea. Mi se parea aiurea sa strig intr-un cimitir. De fapt, toata situatia era aiurea. Ema era cea mai vesela persoana pe care o cunosteam, iar tabloul asta, cu ea plangand, imi producea anxietate.

S-a intors spre mine cand am ajuns la cativa pasi de ea.

-Ariana, cum m-am gasit?

-Ilinca mi-a zis ca ai putea fi aici. Ema, ce s-a intamplat?

M-am asezat langa ea, dar nu dadea semne ca ar vrea sa vorbeasca.

-Daca nu vrei sa imi spui e ok, dar raman langa tine, putem doar sa stam..in tacere.

Nu mai avusesem o prietena atat de apropiata si nu stiam prea bine cum sa ma comport. Dar stiam ca vreau sa ii fiu alaturi, cu orice ar avea nevoie. Daca vrea sa planga, sa vorbeasca despre asta sau sa taca, voi fi langa ea.

-Mai stii cand ti-am spus ca in anul 4 am avut o colega de camera vampir? O situatie mai neobisnuita. De obicei vampirii au colegi de camera tot vampiri.

-Da, pe Mara.

-Eu si fosta mea colega de camera, Diana, eram prietene inca din anul intai. Si ne imprietenisem in timp cu Mara si colega ei, Emilia, amandoua vampiri. Intr-o zi, am iesit intr-un parc la cativa kilometri de scoala. Aveam invoire pana la ora cinci dupa-amiaza, cand trebuia sa ne intoarcem. Dar ni s-a parut potrivit sa facem pe fetele rebele exact atunci, asa ca am ramas afara dupa ce s-a lasat intunericul.

-Ce s-a intamplat?

-Nosferatu, spuse Ema suspinand.

-V-a atacat un Nosferatu? am intrebat socata.

-Trei. Mara a fugit sa cheme ajutoare, noi am ramas sa ne luptam cu ei. Pe Emilia au ucis-o in fata noastra. Apoi m-au lasat inconstienta. M-am trezit cateva ore mai tarziu, in spitalul colegiului. Tot atunci am aflat ca Diana…

Ema incepu sa planga. Am cuprins-o de dupa umeri, cam stangaci. Ea si-a lasat capul pe umarul meu, suspinand usor.

Rememorand ce mi-a povestit, am inteles ca Nosferatu le-au omorat prin secatuire. O practica oribila, de a suge sangele victimei pana nu mai ramane nicio picatura. Nu au nevoie de asta ca sa supravietuiasca, dar o fac oricum, pentru ca dorinta de a ucide e primordiala la Nosferatu.

Ema se desprinse din pe-jumatate-imbratisarea mea si isi sterse lacrimile.

-Atunci mi-am promis doua lucruri: primul e ca nu o voi uita niciodata si ca in fiecare an, voi veni aici sa imi amintesc. Al doilea este ca voi deveni Vanator si o sa ii vanez pe monstrii aia pana nu mai ramane niciunul pe pamant, astfel incat nicio fiinta nevinovata sa nu mai pateasca ce au patit ele.

Se ridica de pe jos si isi scutura hainele.

-Hai, sa mergem sa bem o cafea.

-Daca ai nevoie sa mai stai…

-Nu, gata, am plans destul pe anul asta.

Incepea sa redevina Ema pe care o stiu, dar ma intrebam cum poti sa treci peste asa ceva. Cum sa iti pierzi cea mai buna prietena si sa mai ai puterea sa razi, sa speri, sa existi. Ema era, in mod clar, cea mai puternica persoana pe care o cunosteam.

-Spune-mi ceva, imi zise, in timp ce ne paseam in curtea colegiului, mergand spre cafenea.

-Ce? am intrebat confuza.

-Orice. Ceva care sa imi abata gandurile si sa ma scuture de senzatia de moarte iminenta care planeaza deasupra mea de fiecare data cand merg in cimitir.

M-am uitat in jur. Nu era nimeni suficient de aproape incat sa ne auda. Si atunci mi-a venit o idee idioata.

-Cred ca m-am indragostit de mentorul Iadului, am soptit.

Capitolul 9: Adevarul

-Ce ai facut?

Ema avea ochii mari si in mod evident, era surprinsa. Nu, surprinsa e un cuvant prea mic. Era socata.

-Cred ca m-am…am reluat eu.

-Am auzit de prima data. Crezi sau chiar asa e?

-Am sperat sa nu, m-am mintit ca nu, m-am amagit ca nu, dar…da. M-am indragostit de el, am recunoscut.

-Dar cum naibii? E atat de….

-Rece. Inflexibil. Impasibil. Distant. Uneori arogant. Si total neinteresat de mine. Dar foarte, foarte sexy, am zis dintr-o suflare.

-Of, Doamne! Nu zici asta doar ca sa ma distragi?

-Din pacate, nu.

-Si ce o sa faci?

-Pai, nimic, am zis. El e mentorul meu si e suficient de mare incat sa imi fie…nu stiu.

-Nu e suficient de mare ca sa iti fie nimic. Are 22 de ani. Cinci ani diferenta nu e atat de mare.

-Poate daca as fi majora. Si daca nu as fi inca in scoala. Si daca nu ar fi mentorul meu. Si daca ar manifesta vreo faramana de interes pentru mine, in afara de ala de a ma instrui.

-Nu o sa fii pentru totdeauna in scoala. Si oricum, nu esti emancipata? In fata legii, esti majora demult. Trebuie doar sa asteptati sa termini scoala, adica un an. Hai ca nu e asa mult.

Ema oscilase rapid de la depresie absoluta la optimism absolut. Cred ca psihologii ar avea un nume pentru asta.

-Ai ratat partea in care nu e interesat de mine?

-Haide, fato, tu te uiti vreodata in oglinda? zise Ema dandu-si ochii peste cap.

-Huh? am exclamat.

-Adica, esti frumoasa. Esti sexy. Jumatate din scoala se uita dupa tine. Si nici macar nu sunt toti baieti. Cum sa nu ii placa de tine?

-Daca ii place, o ascunde al naibii de bine, am zis.

-Am un plan.

-Incepe sa imi fie frica atuci cand spui ca ai un plan, am zis razand. Pe bune.

-Stii ce urmeaza dupa vacanta de Craciun?

-Si mai multe ore si antrenamente?

-A doua plecare din campus cu mentorii. Si de data asta o sa fie un weekend intreg.

-Vrei sa imi seduc mentorul?

Ema zambi, ca un spiridus pus pe sotii.

-Si cum planuiesti sa fac asta?

-Pai sa vedem: un intreg weekend in afara scolii, amandoi in aceeasi camera de hotel, niste pijamale sexy si…ce se intampla in afara scolii, ramane in afara scolii.

Am oftat, amuzata si exasperata.

-Haide, Ari, un fluturat din gene, dat parul pe spate, stii tu. Nu va avea cum sa iti reziste.

-Nu prea stiu, am admis. Nu a fost nevoie sa seduc pe nimeni. De obicei, incercau ei sa ma seduca pe mine.

-Evident, spuse zambind. Dar cealalta chestie?

-Care chestie?

-Cea care implica doi oameni intr-o camera, noaptea, in pat?

M-am inrosit pana in varful urechilor.

-Nu ai facut-o! aproape striga Ema.

-Asa, zi mai tare. Da o stire in ziar, am tachinat-o eu.

-Va trebui sa iti dau niste sfaturi pana atunci.

-Revenind cu picioarele pe pamant, stii ce se va intampla inainte de weekendul cu mentorii? Primul test. Ceva sfaturi legate de asta, ai?

-Hmm, nu, zise Ema ganditoare. Mergem sa o cautam pe Ilinca?

-Pentru ca indicatiile ei au fost asa de exacte data trecuta?

Ema rase.

-Ei, tot ne-a zis ceva. Evident ca nu ne putea spune tot.

-Evident. Deci trebuie sa luam in considerare ca nu vom sti tot. Sa ne asteptam la surprize si sa fim pregatite.

De acord asupra acestui aspect, ne-am luat cafelele si am plecat sa o cautam pe Ilinca.

Doar ca Ilinca nu mai parea atat de dispusa sa ne spuna chestii.

-Trebuie sa va ia prin surprindere, cum faceti fata neprevazutului e o chestie importanta pe care o testeaza.

-Poti sa ne spui macar cand va avea loc? am intrebat.

-Nop, candidatii nu vor sti cand e testul.

-Si o sa ne anunte asa, pe ultima suta de metri? E atat de stresant, se planse Ema.

-Si rezistenta la stres e testata…

-Testeaza o gramada de rahaturi, am zis iar Ilinca a izbucnit in ras.

-Haide, da-ne ceva, orice, se milogi Ema.

-Pot sa va spun ca sunteti cei mai buni luptatori din anul vostru si nu ar trebui sa va mai faceti atatea griji.

-Ei na, suntem cei mai buni, am zis sceptica. De unde stii?

-Sa zicem ca am pe cineva care stie pe cineva, care a vorbit cu mentorii vostri dupa prima iesire. Daca voi nu aveti sanse maxime sa deveniti Vanatori, nimeni nu are.

-Mentorii nostri ne-au laudat? intreba Ema in timp ce imi dadea un ghiont subtil, sesizabil doar de catre mine.

-Oh, da! Al ei nu se mai oprea din vorbit, zise aratand spre mine.

Am clipit de cateva ori. Imi venea sa ma ciupesc, pentru a ma asigura ca nu visez. Adam a vorbit despre mine? Si m-a laudat? In ce Univers paralel s-a intamplat asta?

-Nu e corect, se planse Ema. Nu stim nimic despre test.

-Ba e cel mai corect. Nimeni nu stie, zise Ilinca.

Avea dreptate. Ceea ce incercam noi sa facem se numea trisat. Si totusi, pe masura ce Ema facea o fata de copil suparat, Ilinca parea sa cedeze. Ma intrebam ce relatie e intre ele, ce nu stiu, ce imi scapa.

-Va zic ceva. Dar e singurul lucru pe care vi-l spun. Cand o sa aflati ca urmeaza testul, o sa fiti deja in el.

Amandoua ii sorbeam cuvintele. Atat?

-Da, atat, zise Ilinca. E tot ce va pot spune.

Nici nu realizasem ce am zis cu voce tare “atat?”.

Mult mai pleostite decat venisem, am plecat spre camera de zi.

– Cand o sa aflati ca urmeaza testul, o sa fiti deja in el? zise Ema pentru a nu stiu cata ora. Asta nu e o informatie, e o nenorocita de ghicitoare. Trebuie sa o dezlegam.

Dar oricat am incercat sa o dezlegam, nu am inteles ce a vrut Ilinca sa spuna, pana saptamana urmatoare, vineri noaptea.

Dormeam in patul meu si cred ca visam ceva, cand am simtit ca o mana imi atinge umarul. Era o mana de barbat. Un barbat intrase in camera noastra si incerca sa imi faca…ceva.

Am reactionat imediat: l-am prins de incheietura si am rasucit-o. Apoi am sarit direct in picioare si l-am imobilizat.

Doar ca privind in camera, am observat ca mai erau incat doi barbati.

-Adam avea dreptate, chiar e o forta, zise unul din ei razand.

Si in timp ce zicea asta, Ema sari din patul ei de deasupra si il puse la pamant.

-Garcia, Popescu, incetati! zise cel de al treilea barbat. Nu sunteti atacate. Am venit sa luam la primul test.

Cand o sa aflati ca urmeaza testul, o sa fiti deja in el.

M-am intors spre Ema si mi-am dat seama ca se gandea la acelasi lucru.

-A inceput deja? am intrebat.

-Oarecum. Trebuia sa va sedam in timp ce sunteti adormite, dar voi doua…

Ridica din umeri, ca si cum am fi niste batai de cap suplimentare.

Scoase din buzunar doua seringi.

-Cine vrea sa fie prima?

Ema se crispa langa mine si jur ca daca ar fi avut colti, ar fi marait la ei cum a marait Adam la varcolac.

-Eu, am zis.

-Nu, sari Ema. Eu.

Mi-a intins mana si am strans-o. Deci marelui viitor vanator care se luptase cu Nosferatu cand avea 11 ani si nu tresarire la vedea unui lup, avea frica de ace.

A tresarit cand acul i-a strapus pielea, iar o secunda mai tarziu mana ei s-a inmuiat si ea s-a prabusit. Unul dintre barbati a prins-o si a ridicat-o in brate.

Celalalt a venit cu seringa la mine. Mie nu imi era atat de teama de ace, cat de ce naibii ar urma sa se intample.

Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am remarcat a fost ca ma dureau capul, spatele si mainile. Minunat!

Apoi am remarcat ca sunt legata cu mainile la spate de un stalp. Eram intr-o camera intunecoasa si mai era cineva acolo. Apoi s-a auzit o voce in difuzoare.

-Bine ati venit la prima proba. Scopul acesteia este sa va eliberati si sa iesiti din camera. Primii sase care ies, primesc un premiu. Cei care nu reusesc sa iasa intr-o ora vor fi eliberati, dar pica testul. Aveti un cronometru pe perete. Numaratoarea inversa incepe acum. Succes!

Mi se parea cunoscuta vocea barbatului care se auzea in difuzoare, dar nu imi dadeam seama cine e. Un geamat s-a auzit aproape de mine.

-Arata-te! am zis. Cine esti?

-As vrea sa pot, raspunse el, dar sunt a fel de legat ca tine. Sunt Viktor, suntem colegi.

Imi aminteam de el. Un tip simpatic, oarecum retras. Inalt, destul de slab, brunet. Dupa cum se auzea vocea lui, mi-am dat seama ca suntem legati spate in spate.

Am testat lagaturile de la maini. Pareau a fi din piele groasa. Nu aveam cum sa le rup. Ceea ce inseamna ca ei nu se asteapta sa le rup.

-Ce esti?

-Poftim?

-Ceasul ticaie, Viktor. Nu avem timp de politeturi.

-Mag, zise el.

-Bun. Daca ne-au legat impreuna, inseamna ca se asteapta sa colaboram ca sa iesim de aici.

-De unde stii?

-Pentru ca daca voiam sa ne gandim singuri la o modalitate de scapare, ne-ar fi legat singuri, nu cate doi, am zis exasperata.

Un mag si un semivampir. Puterile noastre ar trebui sa se completeze cumva.

-Ce elemente stapanesti? l-am intrebat.

-Toate, tocmai am zis ca sunt mag.

-Ce elemente stapanesti cel mai bine? am intrebat nervoasa.

Aveam sa ies de aici mai devreme de o ora, iar pustiul asta enervant ar face bine sa nu imi stea in cale.

-Focul si telekinezia.

Si atunci mi-a venit o idee.

Capitolul 10: Testul

-Poti folosi focul pentru a topi legaturile? l-am intrebat pe Viktor.

-Nu pot folosi magia ca sa imi fac rau. Niciun mag nu poate.

-Atunci le poti topi pe ale mele.

-Ai inebunit? O sa iti arda mainile.

-Nu-i nimic, sigur au tamaduitori.

-Si cum vei putea sa ma dezlegi pe mine, daca ai mainile arse?

Of…trebuia sa fie ceva.

-Incearca macar. Te ghidez eu, iti spun daca intensitatea e prea mare, am zis.

-Bine. Esti pregatita?

-Da, am zis.

Dar nu eram. Nu pentru arsura mistuitoare care a urmat.

-Prea mult, Viktor, prea mult! am tipat.

-Scuze.

Mainile imi tremurau de durere. Totusi, am incercat sa trag de catuse cu putere, strangand din dinti si sperand ca nu o sa doara.

A durut, evident. Dar am observat ca se slabisera foarte putin.

-Din nou! De data asta intensitate mai mica si incearca sa nu ma arzi de vie.

-Esti nebuna, femeie!

-Viktor, au trecut deja 10 minute. Din nou!

Catusele s-au aprins din nou. De data asta, focul nu a mai fost mistuitor. Il auzeam pe Viktor in spatele meu, cum gafaie si se chinuie. Mi-am dat seama imediat ca e un efort urias pentru el sa mentina constanta intensitatea focului, astfel incat sa nu ma arda…foarte rau.

-Opreste-te putin.

-Te-am ranit?

-Nu, de data asta nu asa rau. Ia o pauza, daca lesini din cauza efortului nu ne ajuta cu nimic.

Am mai tras o data de catusele de piele. Da, in mod clar se mai lasasera.

-Nu cred ca reusesc sa le topesc in timp util. Ca sa nu mai spun ca usa aia…pun pariu ca nu e descuiata.

-Hai sa le luam pe rand, am zis. Mai intai legaturile, apoi usa.

-Am invatat ceva despre proprietatile materialelor, zise el. Dar nu imi amintesc.

-Otelul are rezistenta la rupere si poate fi reciclat aproape la infinit, am inceput sa spun ce imi aminteam din lectia aia.

-Argintul are cea mai buna conductibilitatea electrica si termica, am continuat sa recit din memorie. Dar pielea…nu stiu.

-Pielea! zise Viktot atat de tare, incat as fi sarit in sus, daca nu as fi fost legata. Pielea isi schimba forma la caldura. Se contracta la rece si se dilata la cald.

-Da, asta e, bravo! Hai, inca o runda de foc.

-Tine minte, dupa ce focul se stinge, nu trage tare de catuse. Impinge usor si ar trebui sa se deformeze.

-Bun, asa fac.

In timp ce focul juca mult prea aproape de mainile mele, mi-am ascutit auzul, ca sa ascult ce se intampla dincolo de usa, caci mi se paruse ca aud voci.

“Ema Popescu, Caitlyn Thomas, felicitari! Prima echipa care e reusit sa iasa!”.

-Baiatu’ cu focul, nu vreau sa te stresez sau ceva, dar un candidat deja a reusit sa evadeze.

-Dar au trecut abia 20 de minute, zise el gafaind.

-Oh, e un candidat al naibii de bun.

-Hai, incearca acum, zise el in timp ce focul se stingea.

Am tras usor de catusele din piele, simtind cum materialul gros se deformeaza, in timp ce imi arde pielea. Un minut mai tarziu, reusisem sa imi eliberez o mana. Am eliberat-o si ce cealalta si m-am grabit sa il dezleg pe Viktor.

-Hai, la usa, repede! am zis.

El ma prinse de mana.

-Scuze, nu vad prea bine pe intuneric, spuse rusinat.

L-a tras dupa mine pana la usa si am inceput sa ciocan in ea. Avea un punct slab in mijloc, desupra clantei.

-Viktor, da-te in spate!

-Sunt destul de sigur ca nu asa trebuie sa iesim, se planse el.

-Nu ne-au dat instructiuni si nu mai avem timp. Da-te in spate!

S-a dat. O secunda mai tarziu, mi-am izbit piciorul in punctul sensibil al usii, iar o bucata mare de placaj a sarit din ea. Mi-am bagat mana prin proaspata gaura facuta in usa si am descoperit yala, apoi am invartit de ea.

Lumina de pe hol m-a facut sa clipesc de cateva ori, pana m-am obisnuit cu ea. Dincolo de usa statea Adam, cu mainile in buzunarele blugilor si cu o expresie pe jumatate exasperata, pe jumatate amuzata pe chip.

-Garcia, pentru numele lui Dumnezeu, era o cheie ascunsa in camera! zise el ridicand mainile in sus.

-Nu am avut instructiuni clare sa nu sparg usa. In plus, eram in criza de timp.

-Ariana Garcia, Viktor Danilov, sunteti a doua echipa care a reusit sa iasa. Si prima care a reusit sa imi provoace pagube, felicitari!

Era acelasi barbat care se auzise vorbind in difuzoare si care acum venea spre noi. Un tip pe la 40 de ani, blond cu parul tuns foarte scuns si mai multe perechi de muschi aratandu-i-se se sub tricou. Mathias Black, seful Vanatorilor.

-Ti-am spus ca nu asa trebuia sa iesim, se miorlai Viktor langa mine.

-Stai linistit, baiete. Orice persoana care poate darma usa aia e o persoana pe care o vreau in echipa mea.

Atata doar ca nu era o veste foarte buna pentru Viktor.

-Nu el a spart usa, zisa Adam, iar un zambet i se lati pe buze.

Mathis se uita la mine.

-Da, tu. Normal ca tu ai spart-o. Un diamant neslefuit, zise zambind.

***

-A trebuit sa distrugi bunurile centrului? ma tachina Ema in timp ce stateam pe canapea, in camera de zi, sambata dimineata.

Dupa ce s-a terminat testul, am mers la tamaduitori, unde am gasit-o pe Ema. A fost nevoie de trei tamaduitori ca sa ii vindece mainile insangerate. Am soptit un “ce naibii ai facut” spre ea, dar nu a reusit sa verbalizeze ceva inteligibi. Apoi, pana au iesit toti din camerele in care fusesera incuiati a mai trecut ceva timp, iar ulterior ne-au strans intr-o camera mare cu banci, unde ne-au explicat ce a masurat testul: tenacitate, rezistenta la stres, felul in care reactionam in situatii neprevazute, spiritul de echipa, spiritul de lider, ingeniozitatea, creativitatea si in cazul vampirilor si semivampirilor, capacitatea de a gasi un obiect foarte mic ascuns in intuneric.

-Asta daca nu esti Ariana Garcia si spargi usa, zise Mathias razand. In cazul asta, forta a compensat si nu va fi depunctata.

Imi placea Mathias. Nu la modul romantic. Era simpatic, empatic, zambea des, era relaxat…era tot ceea ce mi-as fi dorit sa fie Adam.

Cand am iesit de la centru era deja dimneata si se presupune ca ar fi trebuit sa dormim, dar cine putea? Asa ca ne-am strans toti in camera de zi, sa dezbatem impresii.

Toti, mai putin Meredith si Andrei, care nu reusisera sa iasa de acolo intr-o ora si picasera testul. Greseala lor, spusese Mathias, era ca fiecare a incercat pe cont propriu, in loc sa lucreze impreuna. Aveau ocazia sa il dea din nou la vara.

-Tu ce ai facut acolo? am intrebat-o pe Ema. Mainile tale aratau rau de tot.

-Eram legata cu sfoara, pe care am reusit sa o rup frecandu-mi mainile de ea iar si iar.

-Suna dureros.

-A fost. Dar Caitlyn e tamaduitoare, ma vindeca pe masura ce ma raneam.

-Asa aratai vindecata?

-Dupa ultima smucitura, cea care a rupt sfoara, nu prea a mai avut putere sa ma vindece. E un efort mare pentru ei.

-Stiu, si Viktor era epuizat.

-Nu am apucat sa iti zic, am spus. Felicitari pentru ca ai iesit prima!

-Felicitari pentru ca ai spart usa! zise ea razand. Mathias era de-a dreptul incantat.

Am ras amandoua cu pofta.

Usa camerei de zi s-a deschis si a aprut Ilinca.

-Hei, vedetele momentului! zise ea indreptandu-se spre noi. A zis directoarea sa treceti pe la ea azi.

Directoarea?

-E de bine, zise ea vanzand probabil expresiile noastre. M-a pus sa ii caut pe primii sase iesiti, sa ii trimit la ea ca sa le dea premiile.

-Ma intreb ce sunt, jubila Ema pe langa mine.

-Ce se pricepe scoala asta sa ofere unor copii si adolescenti cu tendinte de agresivitate?

Spusese ultimul cuvant uitandu-se la mine, zambind.

-Arme, am spus ranjind de-a dreptul.

Si nu orice arme, ci katane curbate, perfecte pentru a decapita fiinte malefice ale noptii.

-Vor fi ascutite inainte de a pleca in prima misiune, anul viitor, asa cum este traditia, ne spuse directoarea Katenka. Pana atunci, aveti destul timp sa exersati cu ele.

Capitolul 11: Vacanta

-Ai grija cu aia, zise Adam aratand spre sabia mea boanta. Chiar daca nu e ascutita, ma poate rani.

-Ma indoiesc ca te poate rani pe tine, maestre, am zis.

Desi uneori mi-as dori, am adaugat in gand.

Era ultimul antrenament inainte de vacanta de Craciun. “Omisesem” intentionat sa ii spun ca aveam sa raman la internat in timpul vacantei, ca sa nu imi puna antrenamente. Speram ca el sa plece totusi, ca daca ar fi dat peste mine intamplator ar fi fost penibil.

-Tu ai impresia ca pe mine nimic nu ma poate rani, zise Adam si ii scapa o jumatate de zambet.

-Dar ai fost ranit, nu-i asa? am zis amintindu-mi ca sciopata usor in ziua in care l-am cunoscut. Ce naibii te-a ranit asa rau incat tamaduitoarele nu te-au putut vindeca?

-Un glont, zise el ridicand din umeri, de parca nu ar fi fost mare lucru. Un glont tras de un jurat. A durat sa se vindece, dar am invatat ceva.

Imi prinse mana cu care tineam sabia, facand miscari oarecum haotice si imi ghida incheietura catre o lovitura oblica.

-Ce ai invatat?

-Sa nu ma duc inarmat cu sabii la o lupta cu pistoale, zise el si acum zambea de-a binelea.

Un astfel de zambet il vazusem doar de doua ori in patru luni: dupa intalnirea cu lupii si dupa ce am finalizat primul test, spargand usa.

-Tine sabia mai ferm in mana, ma corecta el.

Si fara vreun avertisment, lovi cu piciorul in sabia mea, care imi zbura din mana pana sa reusesc sa imi dau seama ce se intampla.

-Asta nu trebuie sa se mai intample, zise luandu-si iar expresia rece si impasibila.

-Evident.

Toata discutia despre lupte si sabii imi dadea un sentiment, de parca as fi vrut sa aflu ceva, parca era o piesa a puzzle-ului care nu se potrivea.

-Pot sa te intreb ceva? am zis in timp ce luam katana mea de pe jos.

-Ce-ar fi sa ne antrenam acum si sa lasam intrebarile pentru sfarsitul antrenamentului?

Si ne-am antrenat. Sabia mi-a mai zburat din mana de trei ori, pana am reusit sa gasesc o priza buna, astfel incat sa nu imi scape, atunci cand Adam o loveste.

Urmatoarea etapa a antrenamentului a presupus ca el sa puna mana peste a mea, ca sa imi ghideze loviturile, chestie care ma nelinistea teribil, din cauza apropierii dintre noi, dar o si savuram teribil, din acelasi motiv.

Cand antrenamentul s-a incheiat, pulsul meu probabil sarise de 120 si nici nu stiam daca e de la efort sau de la faptul ca am stat atat de aproape de el timp de o ora.

-Ce voiai sa ma intrebi? zise Adam asezandu-se pe una dintre bancile din lemn, plasate langa perete.

-A, da. Mi-a povestit Ema de curand despre fosta ei colega de camera, de cand avea 11 ani. Au fost atacate intr-un parc…

-De Nosferatu, da, stiu povestea. Teribil.

-Si ma tot intrebam, am continuat gasindu-mi greu cuvintele, de ce le-au atacat mai intai pe fetele vampir.

Adam se incrunta si se ridica de pe banca.

-Exista un mit. Unii il cred, altii nu. Si nimeni nu poate spune cu exactitate daca e adevarat. Si anume ca sangele de vampir este mai dulce decat al oricarei alte fiinte, fie ea atinsa de magie sau nu.

Am facut ochii mari. Nu ma asteptam la raspunsul asta.

-Asadar, continua el, au inceput cu ele pentru ca stiau ca nu au prea mult timp. Atacul asupra lor nu a fost singurul din perioada aia, dar a fost singurul cu victime. Nosferatu pandeau in apropierea colegiului, in cautare de victime. In cadrul celorlalte atacuri, copiii erau insotiti de cel putin un adult, care a reusit sa ii puna pe fuga pe Nosferatu.

-Tu crezi ca e adevarat, am spus. Nu era o intrebare. De ce?

-Din mai multe motive, zise el. Primul este ca ar fi putut sa dea tarcoale unei scoli pentru oameni si ar fi facut mai multe victime. Sau unui oricare alt loc frecventat de oamei. De ce sa fi ales colegiul unde se aflau vampiri? Al doilea este ca se intampla foarte des ca in cadrul misiunilor Vanatorilor, vampirii sa fie primii atacati de Nosferatu.

-Nu sunt vampirii mereu in linia intai? am intrebat.

-Ba da, si stiu ce vei spune: e logic sa fie atacatii primii, fiind in prima linie. Dar au existat multe cazuri in care nu erau in prima linie, dar Nosferatu s-au dus direct la ei.

-Si al treilea motiv? Nu stiu de ce aveam impresia ca sunt trei.

Adam zambi, usor exasperat.

-Pe al treilea nu ti-l spun, dat fiind ca esti in mod vizibil dezgustata de vampiri.

-Nu sunt dezgustata! am protestat revoltata.

Adam imi zambi, aratandu-si coltii. Nu era un zambet amenintator, dar nici nu dadea pe-afara de caldura sufleteasca. I-am sustinut privirea.

-Bine, fie. Sangele de la specii diferite are gust diferit. Pot doar sa presupun ca sangele provenit de la rase diferite de atinsi de magie are gusturi diferite si el.

Bine, asta era putin infiorator. Dar am incercat sa imi pastrez privirea impasibila, sa nu ma tradeze.

Adam isi muta privirea de la mine si se uita la ceas.

-Daca nu mai ai si alte intrebari, eu trebuie sa plec.

-Nu mai am…momentan.

Isi lua geanta de antrenament si se indrepta spre usa.

-Vacanta placuta, Ariana! Ne vedem in ianuarie.

-Merci…

Fusese probabil cea mai lunga discutie pe care o avusesem cu Adam. Si el fusese din nou normal, prietenos. Ca in seara aia, dupa intalnirea cu lupii. Nu intelegeam de ce e mereu rece si distant, iar uneori –foarte rar- e prietenos.

Cu mintea vajaindu-mi de toate semnalele mixte pe care mi le trimitea Adam, m-am indreptat spre caldirea dormitoarelor.

Am gasit-o pe Ema in camera noastra, facandu-si bagajele.

-Cum a fost antrenamentul? zise ea arucand o pereche de jeansi in valiza.

-Adam crede ca sunt dezgustata de vampiri, am zis amintindu-mi discutia.

Am trecut peste ideea cu sangele vampirilor si tot ce imi spusese, hotarata sa nu ii amintesc Emei despre prietena ei moarta.

-M-am gandit la ceva, zise ea.

M-am asezat pe pat cu picioarele incrucisate.

-La ce?

-Stii ca mi-ai spus ca Adam si-a dat seama ca ai permis dupa felul in care te uitai la drum, in masina? Si acum ti-a zis ca esti dezgustata de vampiri? Pentru un tip care nu are niciun interes pentru tine, te observa foarte mult si indeaproape.

-Dar nu sunt dezgustata de vampiri! am zis ridicand bratele in aer. De ce toata lumea crede asta?

-Nici macar putin? Pentru ca, scuza-ma, dar asa pare.

-Sunt cam dezgustata de sange, am recunoscut.

-Iar vampirii beau sange, zise ea razand. O logica simpla imi spune…

-Adam e vampir, i-am amintit.

Ema rase.

-Hai sa revenim la idee. Nu observa el mult prea mult lucruri despre tine, pentru un tip care pare total dezinteresat?

-Acum ca zici, da, probabil. Nu stiu. Sincer, prefer sa nu imi fac sperante.

Ema ma masura din cap pana in picioare.

-Dar tu de ce nu iti faci bagajele?

-Pentru ca nu plec nicaieri.

-Ba normal ca pleci. Vii la mine.

-Vin la tine? am intrebat confuza.

-Normal. Parintii mei au fost de acord sa stai toata vacanta. Tata vine sa ne ia maine dimineata.

-Cred ca ai omis sa ma inviti.

-Oh, printesa Ariana are nevoie de invitatie in scris, in dublu exemplar, glumi Ema.

-Serios, nu mi-ai zis!

-Nu ti-am zis? Oh, la naiba, nu ti-am zis. Cred ca am uitat. Deci, vii la mine in vacanta de Craciun?

-Eu…a, da, normal. Dar nu mi-am facut cerere de invoire pentru a iesi din campus.

Ne-am uitat in acelasi timp la ceasul din perete: 21:30.

-Nu ai timp sa ajugi la directoare, sa depui cererea si sa te intorci pana la ora stingerii, gemu Ema suparata.

Dar eu deja imi luam geaca pe mine.

-La cat de mult m-a pus Adam sa alerg in ultimele patru luni? Fii sigura ca reusesc.

Am alergat in sprint pana la biroul directoarei. Lumina era inca aprinsa, asa ca am intrat la receptie, am completat cererea cu o viteza pe care nici nu stiam ca o am, apoi am batut la usa ei.

-Domnisoara Garcia, stii ca se da stingerea in mai putin de 15 minute?

-Imi pare rau…colega mea de camera abia acum m-a invitat sa merg la ea in vacanta. Am neaparat nevoie sa o semnati, am zis punand cererea pe birou.

-Va rog, am adaugat.

Directoarea zambi si semna cererea.

-Multumesc, o seara buna!

Am luat hartia si am sprintat spre iesire. Am trecut prin curte alergand cu viteza maxima si am intrat in camera de zi la 21:59.

Cum am intrat, s-a stins lumina.

-Sunt eu, am soptit.

-Scuze, spuse Viktor si cu o bataie din palme aprinse luminile la loc. Obisnuinta.

Dar in urma mea, pe hol, chiar se auzeau pasi. O alta bataie din palme si camera se cufunda in intuneric. Mi-am gasit drumul spre dormitor cu usurinta. Ochii mei nu se adaptasera suta la suta cu trecerea de la intuneric la lumina si apoi iar la intuneric, dar stiam deja locul destul de bine ca sa inaintez fara probleme.

-Am reusit! i-am spus Emei intrand in camera victorioasa.

-Super! Acum hai sa facem bagajele, tata ajunge maine dimineata la noua.

Asa ca a doua zi, la noua dimineata, era in parcarea colegiului, asteptand. Mi-am aruncat ochii aproape din instinct spre locul unde parca de obicei Adam, dar masina disparuse.

-Uite ca vine si Ilinca, zise Ema trezindu-ma din visare.

Si intr-adevar, Ilinca de apropia de noi, tragand dupa ea o valiza.

-Buna dimineata! Nu a ajuns inca, nu? zise ea.

-Voi sunteti surori? am zis in loc de buna dimineata. Voi sunteti surori si nimeni nu s-a obosit sa imi spuna?

Amandoua au inceput sa rada cu pofta.

-Surori vitrege, sublinie Ilinca.

Am ridicat o spranceana la ea.

-Tatal meu biologic s-a despartiti de mama cand a aflat ca e insarcinata, zise Ema.

-Ai mei s-au despartit cand aveam eu doi ani, zise Ilinca. Eu am ramas la tata, pentru ca mama e Vanator si nu avea cum sa ma creasca.

-Mama mea si tatal ei s-au casatorit cand aveam eu patru ani, spuse Ema. Si asa am devenit surori.

-Mai aveti frati? am intrebat.

-Unul, dar face cat zece.

-Il cheama Robert, are 12 ani si ar trebui sa te pregatesti, ca e pus pe sotii mereu, zise Ema.

-Ar trebui sa mai stiu ceva despre familia voastra, inainte de a locui doua saptamani cu voi?

-Da, zise Ilinca. Parintii si fratele nostru sunt oameni.

Am clipit des, pentru a digera informatia. Deci tatal Emei si mama Ilincai erau vampiri. Un semivampir este copilul unui vampir cu un om. Avea sens, presupun.

-Uite-l ca a ajuns! spuse Ilinca aratand catre un Suzuki Vitara negru care intra in parcare.

Ema ma prinse de mana.

-Ariana, desi parintii nostri cred ca stiu totul despre lumea asta, as aprecia daca nu ai mentiona vreun detaliu care sa ii sperie, cum ar fi ca am fost legate de maini in timpul primului test sau ca avem cate o sabie in valiza.

-Neascutita, am precizat.

-Stii ce vreau sa spun.

-Da, inteles. Dar nu am apucat sa te intreb unde mergem.

Prinsa cu obtinerea aprobarii de plecare din campus si facutul bagajelor, nu o intrebasem unde sta.

-Mergem la Bucuresti!

Capitolul 12: Calatoria

Vacanta de Craciun a trecut mult prea repede. Ema m-a plimbat prin toate mall-urile din oras, unde am lasat sume uriase pe haine pe care probabil nu le voi purta niciodata.

In afara de asta, am lenevit mult si ne-am petrecut restul timpului ascunzandu-ne de Robert, care incerca sa ne faca o farsa de cate ori ne prindea. De Revelion, Ilinca a plecat pentru cateva zile la mama ei, iar Ema m-a tarat la o petrecere din cartier.

Am ajuns la scoala trei zile mai tarziu, aduse de parintii Emei, care au fost atat de draguti pe toata durata vacantei. Nu mai petrecusem niciodata atat de mult timp cu oamenii si aveam cateva preconceptii, care mi-au fost spulberate rapid.

-Va multumesc mult pentru ca m-ati gazduit si… pentru tot, le-am spus inainte de a cobori din masina.

-Pentru putin, draga mea, raspunse mama Emei. Ne vedem in vacanta de Paste, daca vrei sa vii. Esti binevenita oricand.

In timp ce tatal Emei deschidea portbagajul ca sa ne putem lua lucrurile, am aruncat o privire pe locul de parcare al lui Adam. Masina era acolo, deci oriunde fusese, s-a intors.

O alta dovada ca s-a intors era ca nici nu terminasem bine de despachetat, cand pe bratara mi-a aparut programat un antrenament.

-Adam mi-a pus antrenament maine, am gemut eu.

-Ihh! Il mai putem numi Mentorul Iadului? intreba Ema.

-In situatii din astea, clar da. Antrenament duminica, ce naibii!

Dar nu era ca si cum puteam face ceva in sensul asta.

-Nu e ciudat ca la nici jumatate de ora dupa ce ai ajuns, ti-a programat antrenament? De parca ar fi stiut cand ai venit. De parca te-ar fi urmarit.

-Ema, deja exagerezi. Crezi ca nu are alte treaba decat sa ma urmareasca pe mine?

-Mi se pare ciudat, atata tot.

Era ciudat. Dar fara vreun chef sa dezbat subiectul, mi-am pregatit patul si am incercat sa dorm. Mi-a luat atat de mult timp sa adorm, incat dimineata abia m-am smuls din asternuturi, mult mai tarziu decat ar fi trebuit.

-Ai intarziat, spuse Adam pe un ton plat.

Inapoi la comportamentul rece, super.

-La multi ani, maestre, un An Nou fericit, nimic de genul? am zis sarcastica.

Adam isi dadu ochii peste cap.

-Hai, repede, sa facem incalzirea. Ai mai exersat cu katana?

-Nu, am fost in vacanta, am zis deja iritata.

-Si ai avut un program atat de incarcat incat nu ai gasit cateva ore sa exersezi?

-Imi pare rau, parintii Emei sunt oameni, cred ca s-ar fi socant daca scoteam sabia si incepeam sa exersez in living, am replicat eu.

-Ah, am crezut ca ai fost la mama ta, la centru.

Am ridicat o spranceana, mirata.

-Cum se face ca tu stii atatea despre mine si eu nu stiu nimic despre tine? am intrebat pe un ton jucaus.

Adam s-a incruntat, apoi a ridicat din umeri, ca si cum nu ar fi fost mare lucru.

-Presupun ca asa functioneaza, a zis el pe un ron rece, de gheata.

-Asa functioneaza ce?

-Relatia profesor-elev.

Au. Daca mi-ar fi dat o palma, nu m-ar fi durut asa tare. Sau un picior. Daca m-ar fi pus iar sa stau legata si Viktor sa imi arda incheieturile mainilor, nu m-ar fi durut asa tare. Nu stiu daca m-a mai durut ceva atat de tare in toata viata mea, de fapt. Poate doar respingerea propriei mame, care nu avea niciodata timp de mine. Dar cu aia ma obisnuisem, cumva. Dar de ce trebuie sa ma obisnuiesc eu ca oamenii pe care ii iubesc sa ma respinga?

Nu am mai zis nimic. Am continuat antrenamentul in tacere. Doar am executat exercitiile si loviturile pe care m-a pus sa le fac, fara sa spun nimic. Nu de alta, dar aveam un nod in gat de dimensiunea unui ou de rata si imi era teama ca daca deschid gura sa zic ceva, o sa incep sa plang.

Insa cand am intrat in camera de camin, o ora mai tarziu, iar Ema m-a intrebat cum a fost la antrenament, am clacat. Pur si simplu am lasat lacrimile sa-mi curga.

-Adam e un idiot! am spus printre suspine, in timp ce Ema venise sa ma tina in brate. Nu il mai suport!

Urmatoarele antrenamente au decurs aproape la fel de in liniste. Eram hotarata sa vorbesc cu el doar strictul necesar, desi ma durea ca naiba.

-In weekend aveam a doua iesire in lume, zise Adam. Intalnirea la centru la ora 10 sambata, ne intoarcem duminica dupa-amiaza.

-Ok, am spus.

Nu e ca si cum nu muream de curiozitate sa stiu unde vom merge, ce o sa se intample si, de fapt, orice detaliu despre iesire. Dar voiam sa… nu stiu exact ce voiam. Sa il tin si eu pe el la distanta, presupun.

Fara alte cuvinte, mi-am luat lucrurile si m-am dus in camera de zi, unde Viktor isi exersa puterile telekinetice, facand o minge aflata in partea cealalta a camerei sa zboare spre el.

-Ariana, ce s-a intamplat? zise el cand m-a vazut.

Am ridicat din umeri. Nu aveam o dispozitie prea grozava.

-Hai, stai langa mine, zise el batand cu mana pe canapea. Ema vine in curand.

M-am asezat, prea obosita sa mai protestez.

-Cred ca o sa pic al doilea test, se vaita el.

-Cum asa? Doar ai fost grozav la primul.

-Eh, la primul te-am avut pe tine sa ma impingi de la spate.

Chiar il impinsesem de la spate, dar nu am spus asta.

-Sunt sigura ca o sa te descurci bine.

Ema a intrat in camera si s-a asezat langa mine pe canapea.

-Ilinca ma evita!

-Normal, am zis amuzata. Nu vrea sa o mai intrebi despre iesire.

-Tie ti-a zis Adam ceva? intreba Ema.

Nu i-am zis ca nici nu l-am intrebat.

-Nu, dar sunt sigura ca va fi ceva…interesant.

-Prin neasteptat vrei sa zici dificil, stresant si dureros?

-Nu uita de “neasteptat”, am zis eu. Dar orice ar fi, o sa ne descurcam. Trebuie sa ne descurcam.

***

Ziua de sambata a venit mai repede decat eram eu pregatita. Sau oricare dintre noi, judecand dupa mutrele dezolante pe care le aveau colegii mei.

De data asta, nu m-am mai straduit. De ce sa ma straduiesc? Pentru cine?

Mi-am pus pe mine un trening si tenesi, am aruncat intr-o geanta sport cateva schimburi si katana, mi-am prins un pumnal mic la curea, mi-am legat repede parul intr-un coc si am iesit pe usa.

Ce va fi, va fi!

De data asta, nu ne-am mai dus spre Sinaia, ci am mers in sus, spre nord. Peisajul nu a mai fost atat de muntos de cand am intrat pe E60, drumul care avea sa ne duca…undeva, nu intrebasem unde.

Judecand dupa masinile care au plecat in acelasi timp cu noi de la colegiu, mergeam toti in aceeasi directie. Ema ne-a depasit la un moment dat, iar Diana, mentorul ei, a claxonat cand a trecut pe langa noi. Adam i-a adresat un salut scurt si si-a vazut de drum.

In masina domnea o liniste stranie. Adam nu ma intrebase inca nimic, iar eu nu aveam de gand sa deschid vreo discutie.

Cand am intrat in Sighisoara, am observat ca drumurile s-au despartit, colegii mei mergand la pensiuni sau hoteluri diferite.

Pensiunea noastra, care se  numea Bela Vita, era de fapt o vila cocheta. Ma intrebam ce gandeste receptionista care tocmai a cazat un barbat de 22 de ani si pe insotitoarea lui  minora.

Camera era mare si parca dinadins saracacios mobilata. Avea doua paturi de o persoana si un dulap pentru haine. Nu stiu de ce aveam sentimentul ca din  camera s-au scos niste obiecte de mobilier pana sa venim noi.

Ziua a decurs la fel ca la prima iesire: ne-am plimat prin oras, iar Adam m-a pus sa ii explic cum as securiza locul, ce as face in diferite situatii, cum as actiona daca as fi in misiune. I-am raspuns la fiecare intrebare cat de bine am putut, fara sa imi permit sa alunec vreun pic pe langa subiect.

Nu stiam exact ce incerc sa dovedesc sau sa obtin purtandu-ma si eu la fel de rece, dar speram sa nu ii mai permit sa ma raneasca.

Adam a hotarat sa luam cina in camera, asa ca m-am conformat.

-O salata e ok, am spus cand m-a intrebat ce vreau.

-Doar atat? Haide, trebuie sa mananci ceva mai calumea, nici la pranz nu prea ai mancat.

-O salata si un suc de portocale, am zis.

Am urcat in camera fara sa ne mai spuneam ceva. Mi se parea ciudat ca nu exista o masuta, un fotoliu sau alt tip de mobila, dar fara sa ezit prea mult, m-am asezat pe unul dintre paturi.

-Ce faci daca intra acum 3 Nosferatu pe usa?

-Putin probabil, cu atata lume in hotel, dar…incerc sa ii termin inainte sa faca galagie si sa traga atentia. Va fi cam greu, dat fiind ca nu am vreo arma calumea.

-Deci ce ai putea sa faci in situatia data?

-Ii pun pe fuga, presupun. Apoi chem intariri si ii urmarim.

Un ciocanit la usa ne-a anuntat ca ne-a sosit mancarea. Am luat salata mea, pe langa care am vazut ca Adam imi comandase si un piept de pui la gratar si am inceput sa mananc fara chef.

-Esti la dieta cumva? zise Adam zambind, in timp ce despacheta mancarea lui.

M-am incruntat la el.

-Aaa, nu. Nu poti sa faci asta.

Pe fata i-a aparut o expresie uluita.

-Nu pot sa fac ce?

-Nu poti sa te comporti prieteneste, dupa ce m-ai trimis la plimbare. Uneori esti dur si rece, alteori super relaxat si prietenos. Ai auzit de tulburare bipolara? S-ar putea sa suferi de ea. Cert e ca omu’ nu stie niciodata la ce sa se astepte de la tine.

Turuisem pur si simplu cuvintele, asta dupa ce imi jurasem ca nu mai discut cu el decat strictul necesar legat de antrenamente. Perfect. Sunt o fraiera.

Adam lasa mancarea lui inca nedesfacuta pe patul lui si veni sa se aseze pe al meu.

-Ariana, ofta el.

Se uita in ochii mei, atat de intens de parca ar fi putut sa imi citeasca directa in suflet.

-Ariana, eu nu am mai facut chestia asta pana acum. Nu am mai fost mentor. Uneori nu stiu cum sa procedez.

Am continuat sa ma uit urat la el, dar nu pentru mult timp.

-Primesc circumstante atenuante pentru asta? zise el zambind.

Of, la naiba! Zambetul ala pe care mi-l arata atat de rar n-are cum sa nu ma topeasca.

-Poate, am zis intr-un final. Daca promiti ca te comporti mai uman.

-Promit ca incerc, zise el zambind in continuare.

-Bine. Acum zi-mi ce o sa se intample mai departe. Nu am venit aici doar ca sa iti explic ce as face intr-o mie de situatii diferite.

-Oh, sigur ca nu. Vom fi atacati.

Capitolul 13: Atacul

-Ha! am zis nu foarte surprinsa. Ce creaturi  despre care se presupune ca nu exista ne mai ataca de data asta?

-De data asta vor fi Vanatori.

-Vanatori?

-Da. Antrenati pentru chestia asta. Nu vor incerca sa ne ucida, evident, dar nici nu ne vor menaja.

-Cati vor fi?

-Nu stiu exact. Presupun ca trei. Si vor ataca dupa miezul noptii.

-Lasa-ma sa ghicesc, dupa miezul noptii poate insemna 00:01 sau cinci dimineata.

-Exact. Nici macar eu nu stiu in ce ordine vor ataca, dar fiind ca ii vor ataca intr-o singura noapte pe toti colegii tai.

Adam se ridica de pe patul meu si se intoarse la cina lui: un hamburger cu cartofi prajiti.

-De asta a fost mobila scoasa din camera? Ca sa ne putem lupta?

-Ai un spirit de observatie foarte bun. Da, asta e motivul pentru care au scos mobila.

Restul cinei am mancat-o in liniste, intorcand pe toate partile informatiile aflate.

Adam s-a ridicat sa arunce resturile de mancare la cos.

-Imi fac un dus si revin cu mai multe detalii despre ce va urma.

Am dat din cap, fara sa mai spun ceva. Desi ma descurcam binisor la lupta, gandul ca ma voi lupta cu Vanatori cu experienta era nelinistitor, cel putin.

O bataie in usa m-a trezit din gandurile mele. Un baiat inalt si slab statea dincolo de usa, avand in mana un pachet nu prea mare.

-Livrare pentru camera 27, zile el si mi-l inmana.

L-am luat si inchizand usa, m-am intrebat ce naibii o fi. Si pentru ca nu avea vreun nume pe el, l-am desfacut.

Sange. Era un fel de termos cu pai, iar lichidul rosu vascos dinauntru era in mod clar sange. La naiba!

Si chiar in timp ce ma pregateam sa il impachetez la loc, in speranta ca nu se va vedea ca a fost desfacut, Adam iesi de la baie.

De doua ori la naiba!

-Imi pare rau, am zis inainte ca el sa spuna ceva. Nu era mentionat niciun nume si…

-E ok, spuse el si veni spre mine.

Degetele ni s-au atins doar o secunda cand a luat recipientul si, ca de obicei, atingerea aia scurta a avut o incarcatura imensa.

-Daca vrei sa te duci la dus, apa e grozava, zise el.

Stiam ce incearca sa faca: sa scape de mine, ca sa poata sa bea chestia aia. Dar nu aveam de gand sa il las sa scape asa usor. Voiam sa asist.

-E abia ora 21, am timp, am zis asezandu-ma pe pat.

Adam schita o usoara ridicare din umeri si incepu sa soarba din termos. Incercam sa nu ma holbez prea evident, dar in mod clar voiam sa vad.

L-a terminat destul de repede si a pus ambalajul la cos. Insa chiar cand s-a intors spre mine, am vazut ca o picatura foarte mica de sange i se scursese pe buza inferioara.

Si atunci, m-am hotarat sa fac cel mai stupid lucru pe care l-as fi putut face. De parca mi s-ar fi scurtcircuitat creierul pentru moment. De parca eram pe alta lume. De parca… in fine, m-am dus la el si am intins mana sa i-l sterg.

M-a prins de incheietura inainte sa apuc sa il ating. Evident. Ce era in capul meu? Eram sigura ca va urma un moment de raceala si severitate, dar tonul lui era in continuare prietenos.

-Ai grija! O singura picatura te poate transforma. As vrea sa vad cum explici directoarei cum ai reusit sa pleci semivampir si sa te intorci vampir.

Inca ma mai tinea lejer de incheietura.

-O chestie din asta poate duce la exmatriculare, adauga el.

Mi-a dat in sfarsitul drumul  la mana si fara sa mai spun ceva, mi-am luat niste schimburi si m-am dus la baie.

Mi-am facut un dus mai mult rece, sa ma trezeasca naibii din transa in care am intrat. Ce o fi fost in capul meu sa fac una ca asta?

Incercand sa nu par foarte rusinata de gestul meu, am iesit din baie de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Adam se uita la mine, masurandu-ma din cap pana in picioare. Inca nu parea nervos ori distant, ceea ce era un record pentru el.

-Da-mi katana ta, spuse scotand din bagajul lui un plic cu ceva ce parea vopsea rosie.

Asta daca nu cumva era tot sange, ceea ce ar fi fost prea de tot.

-Vom dormi cu randul, cate trei ore. Daca esti treaza cand ei intra, trebuie sa iei katana si sa ma trezesti, cat mai repede. Daca dormi cand ei vin, trebuie sa te trezesti foarte repede cand te strig si sa iei sabia. Lupta va incepe foarte repede dupa ce au intrat in camera.

Am dat din cap ca am inteles. Adam lua plicul cu vopsea si unse cu insistenta lama sabiei mele neascutite.

-Trebuie sa te aperi cu sabia. O vopsesc pentru a lasa urme, acolo unde loveste. Daca lovesti la gat, ai 100 de puncte. Daca atingi capul, plexul solar, abdomenul sau mainile, ai 50 de puncte. Orice alta lovitura are 10 puncte. Daca iti pui atacatorul la pamant, indiferent prin ce metode, ai 70 de puncte. Trebuie sa faci 200 de puncte cat mai repede.

Parea usor, dar stiam ca nu va fi.

-Am exersat atat de putin cu katana, m-am smiorcait eu.

Nu am intentionat sa imi iasa ca un smiorcait, nu sunt mandra, dar s-a intamplat.

-Loviturile cu pumnii si picioarele au si ele cate 10 puncte fiecare, o sa iti fie folositoare, dar nu vei putea face 200 de puncte in timp util, doar cu ele. In timpul luptei, nu ai voie sa ai alta arma. Doar katana si nu e nevoie sa lovesti tare cu ea, doar sa te asiguri ca si-a atins tinta si a lasat o urma.

-Tu ce o sa faci in timpul asta?

Ma asteptam sa spuna ca va sta pe margine, facandu-mi o evaluare completa.

-Voi lupta alaturi de tine. Dar, Ariana, nu trebuie sa te bazezi…

-Nu trebuie sa ma bazez pe tine. Stiu.

-Nu stiu ce plan au ei, pot sa imi spuna inclusiv sa ma prefac ca sunt ranit sau scos din joc.

-Am inteles.

-Probabil nu te vor rani foarte grav, dar nu vor ezita sa te loveasca, sa te impinga, sa te puna la pamant, sa te scoata din lupta. Au o tamaduitoare cu ei, dar sa fii cu bagare de seama si sa nu incerci sa ii menajezi. Si ai grija ca vor incerca sa te dezarmeze. Sa prinzi sabia cu o priza buna cand apar.

Am dat din cap, incercand sa memorez toate detaliile importante.

-Nu vom face galagie? am intrebat.

-Camera e antifonata. Pensiunea e obisnuita sa primeasca elevi de la colegiu in fiecare an in aceeasi camera. Nimeni nu are voie sa mai bata la usa noastra dupa miezul noptii, deci daca auzi ceva, sigur sunt Vanatorii.

Fara alte cuvinte, Adam stinse lumina, lasand doar o veioza aprinsa.

-Poti sa te bagi la somn. Te trezesc peste trei ore. Sau mai devreme, daca e cazul.

M-am intins in pat, cu sabia langa mine. Mi-a luat aproape o ora pana sa reusesc sa adorm. Cum naibii sa dormi cand stii sigur ca vei fi atacat?

Totusi, in cele din urma, oboseala si-a spus cuvantul. Nu am cazut intr-un somn placut, ci a fost un somn superficial, dar cumva agitat in acelas timp.

Cand Adam mi-a atins umarul, am sarit in sus direct din somn.

-Shht, zise el. Nu s-a intamplat nimic. E randul tau sa stai de paza.

M-am ridicat in picioare si am clipit de cateva ori, sa ma trezesc de-a binelea.

-Am luat cafea de jos, daca vrei, zise Adam aratandu-mi un pahar pus pe comoda minuscula de langa pat.

Am luat o gura si era aproape sa o scuip. Era amara si odioasa. Dar scopul ei era sa ma tina treaza, nu sa imi incante simturile, asa ca m-am fortat sa mai iau o gura.

Am ramas in picioare langa perete, mutandu-mi greutatea de pe un picior pe altul, prea speriata sa ma asez pe pat, de teama ca o sa adorm.

Ma uitam la ceas la fiecare cinci minute.

1:20.

1:25

1:30

Inca doua ore si jumatate pana trebuie sa il trezesc pe Adam ca sa faca el garda.

Dar nu a apucat sa se faca ora patru. La exact 2:30, fara sa faca vreun zgomot pe care sa il pot capta cu auzul meu de semivampir, cineva a pus mana pe clanta.

Am reactionat instantaneu: am prins sabia mai bine in mana si l-am strigat pe Adam, care a sarit in picioare in mai putin de trei secunde.

Si atunci au intrat Vanatorii. Nu erau trei, cum a prezis Adam. Erau patru.

Primul s-a repezit direct la mine si am incercat sa ii ating gatul cu sabia, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala, pentru ca s-a aparat prinzand lama boanta si a incercat sa mi-o smulga din mana. I-am dat un sut in abdomen, care l-a aruncat pe spate. M-am dus spre el sa termin atacul, dar un al doilea a venit din lateral si m-a impins. M-am clatinat cativa pasi spre perete, dar mi-a venit ideea geniala sa ma chircesc si sa ma prefac mult mai ranita. Cand a venit spre mine, m-am indreptat de spate si i-am lovit gatul cu sabia.

S-a dat la o parte imediat, scos din lupta, exact cand primul care ma atacase se arunca spre mine. Am reusit sa ii evit atacul si i-am atins umarul cu katana.

Dar lupta a continuat si am inteles repede ca imi va fi mult mai greu sa il dobor. Avea niste reflexe uimitoare, stia exact unde urmeaza sa lovesc si ma bara cu o viteza de necrezut.

Era vampir, am inteles repede. Mult mai agil si mai puternic decat mine. In cazul asta, eu trebuia sa fiu mai desteapta. Am adoptat o pozitie aplecata in fata, ca sa nu ii permit sa ma loveasca in zona abdomenului. Iar in momentul in care pumnul lui aproape imi atinsese tampla, m-am lasat la pamant si l-am apucat de un picior, in caderea mea. S-a dezechilibrat si era exact momentul pe care il asteptam. Am sarit peste el, l-am pus la pamant si l-am atins cu sabia la gat.

A zambit si s-a retras si el. Foarte mandra de mine ca tocmai facuse vreo 300 de puncte, m-am intors spre Adam. Si abia atunci am observat ca era prins de ceilalti doi Vanatori si tinut bine de cate un umar.

Oh, la naiba! Si eu care credeam ca s-a terminat!

Am evaluat repede situatia: pe astia nu trebuia sa ii mai ating cu katana, ca facusem deja destule puncte. Asa ca mi-am lasat sabia jos, chestie care i-a socat pe toti trei, inclusiv pe Adam.

M-am aruncat intr-un fel de roata, tinandu-mi echilibru bine in maini si i-am lovit pe amandoi in acelasi timp, cu cate un picior. Pe unul l-am nimerit in fata, iar pe celalalt in abdomen, aproape suficient de jos ca sa fie notate ca lovitura sub centura. Dar nu mai conta. L-am pus la pamant pe cel lovit in burta, iar Adam s-a ocupat de celalalt. In curand, erau toti scosi din lupta.

Lumina s-a aprins imediat dupa aceea.

-Felicitari! spuse cel care ma atacase al doilea.

In tot acest timp, el si colegul lui statusera langa perete, fara sa schiteze vreun gest, penru ca erau teoretic scosi din lupta.

-Ai reflexe bune, suficienta putere si o istetime capabila sa ne faca pe toti. Ai luat…

Tacu si se uita la colegii lui.

-In total 420 de puncte in mai putin de 15 minute. Un record. Vom vedea pana dimineata daca va fi cel mai bun punctaj, dar tind sa cred ca da.

Am zambit, multumita.

-Chemam tamaduitoarea sa va vindece imediat, zise el.

-Eu nu sunt ranita, am spus.

Barbatul ma evalua atent, de parca nu ii venea sa creada.

-In cazul asta, 450 de puncte. Nu am mai avut un elev care sa reuseasca sa scape fara nicio rana, cred ca de cinci ani, nu Ronald?

-De la el, spuse alt barbatul pe nume Ronald, aratand spre Adam.

Adam statea confortabil pe marginea unui pat si ranjea multumit.

Felicitandu-ma inca o data, Vanatorii s-au indreptat spre iesire. Dupa ce am inchis usa in urma lor, m-am intors si am constatat ca Adam era in spatele meu, la mai putin de un metru.

-Bravo, te-ai descurcat exceptional! zise el si ma prinse, total pe neasteptate, intr-o imbratisare.

Si atunci, cuprinsa inca de adrenalina si emotii, am facut un alt lucru stupid, al doilea pe seara aia, nu ca le-as fi numarat. Doar ca asta era mult, mult mai stupid: l-am sarutat.

Capitolul 14: Sarutul

Mi-a raspuns la sarut aproape instantaneu. Ii simteam respiratia calda peste mine, iar mana lui m-a prins de talie, tragandu-ma mai aproape.

Nu stiu cat a durat. Poate o secunda, poate o ora. Dar in cele din urma, Adam s-a desprins. Mana care statea atat de bine pe talia mea a urcat spre umar si m-a impins discret.

-Ariana…

Am facut cativa pasi si m-am intors cu spatele la el. Orice urma sa imi spuna, nu voiam sa il privesc in ochi.

-Nu e ok. Imi pare rau, dar…

-Mie nu imi pare rau, am spus hotarata.

-Daca s-ar afla asta…tu ai fi exmatriculata iar eu concediat. Cariele noastre ar fi distruse.

Revenise la tonul lui dur, dar parea ca are dificultati sa si-l pastreze.

-Daca s-ar afla. Dar nu vad niciun motiv pentru care s-ar afla.

-Poate pentru tine nu este atat de importanta, dar pentru mine cariera mea de Vanator este cea mai importanta.

Bine, revenise din nou la vocea rece si dura, de gheata. Si de piatra. Gheata si piatra si…o furie pe care se parea ca incearca sa o tina in frau.

-Ok, ma bucur sa aflu ca am renuntat la tonul prietenos, ma temeam ca va  dura, am spus sarcastica.

-Uite, tocmai de asta incercam sa mentin o distanta.

-Pentru ca te temeai ca o sa sar pe tine? Nici macar tu nu esti atat de sexy, maestre. Si nu uita ca mi-ai raspuns la sarut.

Fara sa mai spuna ceva, Adam a iesit din camera.

Tocmai ii spusesem ca e sexy? Tehnic vorbind, ii spusesem ca nu e sexy. Nu?

Of, Doamne, ce am facut? Asta imi mai lipsea. Nu puteam si eu sa celebrez reusita intr-un mod care sa nu presupuna un sarut cu mentorul meu?

Dar in acelasi timp…oh, ce sarut! Ma mai sarutasem si eu la viata mea, dar asa, niciodata. Felul in care mi-a raspuns la sarut parea nerabdator, insetat si judecand dupa felul in care ma lipise de el, foarte hotarat sa il duca mai departe.

Doar ca, bineinteles, realitatea trebuia sa intervina in mod brutal si sa ii puna capat.

Adam nu s-a mai intors in camera pentru inca cel putin o ora. Apoi am adormit, istovita dupa lupta. M-am trezit dimineata, cand soarele care trecea prin perdeaua alba lumina toata camera.

O privire in patul de langa mine m-a anutat ca Adam e acolo si doarme. M-am uitat cateva minute in sir la el, fara sa imi pot deslipi privirea. Arata mai tanar decat era de fapt si foarte, foarte vulnerabil.

M-am dus sa imi fac un dus si sa imi schimb hainele, iar cand am revenit in camera, Adam era treaz.

Nu m-am obosit sa ii spun buna dimineata sau ceva, pentru ca ma saturasem sa nu stiu niciodata la ce sa ma astept de la el si sa ma respinga cu atata usurinta.

Cat timp el si-a facut dus, mi-am curatat sabia si mi-am strans lucrurile, iar in curand eram gata de plecare.

Adam a iesit din baie cu parul ud si aproape mi s-au inmuiat picioarele cand l-am vazut stergandu-si parul cu un prosop. Era un gest normal, dar totusi intim intr-un fel pe care nu il pot descrie. Ca sa nu mai spun ca era extrem de sexy, asta se subintelege cumva.

Bratarile noastre au vibrat in acelasi timp si m-am grabit sa ma uit  la notificare. Erau rezultatele luptei de aseara: Locul 1- Ariana Garcia, Locul 2- Ema Popescu, Locul 3- Louis Delon.

Adam se uita la mine zambind. Eu nu mai aveam putere sa schitez nimic.

-Felicitari! chiar te-ai descurcat excelent.

-Multumesc, am raspuns pe un ton sec.

Se pare ca se inversasera rolurile, acum eu eram cea rece. Perfect.

-Primii trei clasati au voie sa mearga intr-o plimbare sau intr-o vizita astazi, cu conditia sa ne intoarcem pana diseara.

Am dat din cap, fara sa spun ceva.

-Deci, unde vrei sa mergem?

-La colegiu. As vrea sa mergem direct la colegiul, daca nu mai avem nimic de facut in aceasta iesire.

-Haide, Ariana, poti merge aproape oriunde, iar tu alegi colegiul?

Cariera mea e cea mai importanta, asa spusese aseara. Ei bine, si a mea era. In plus, nu aveam niciun chef de plimbare, dupa inca o respingere de a lui. Parca fiecare respingere ma facea sa cad intr-o stare si mai adanca de tristete. Si ma intrebam din nou de ce persoanele pe care le iubesc trebuie sa le respinga.

Adam se apropie de mine si imi dadu o suvita de par dupa ureche. Am facut ochii mari la el.

-Chiar vrei sa mergem direct la colegiu? intreba din nou, scotand cheile masinii din buzunar.

-Da, dar am o cerere, totusi.

Se uita la mine zambind cu jumatate de gura. M-am intins si i-am smuls cheile din mana.

-Eu conduc!

Pana la urma, nu am mers direct la colegiu. Adam m-a convins sa facem un mic ocol- si prin “mic” vreau sa spun putin peste o suta de kilometri, petru a vedea Cascada Urlatoarea, care era intr-adevar frumoasa. Ne-am oprit apoi sa mancam si ulterior am pornit spre Muntii Piatra Craiului, acolo unde era ascuns dar nu chiar atat de ascuns colegiul pentru persoane atinse de magie.

Atitudinea lui Adam nu era chiar rece, dar nici prietenoasa. Ca si cum gasisese un echilibru intre cele doua, dar in acelasi timp nu isi permitea sa treaca de o anumita limita.

Inapoi la colegiu, m-am intalnit cu Viktor in parcare. Unii elevi se intorsesera deja, altii urmau sa ajunga.

-Cum e pe primul loc, amiga? spuse el luandu-ma pe dupa umeri.

Gestul mi se parea oarecum nepotrivit, dar nu l-am respins.

-Super, am zis. Desi unul din ei mi-a dat batai de cap, am recunocut. Tu?

-Mi-au scazut puncte pentru ca la un moment dat focul mi-a scapat de sub control si era sa incendiez un fotoliu, dar  am trecut testul, ceea ce e o minune.

-Nu te mai subestima, l-am certat eu.

Am continuat sa mergem asa, el avand mana pe dupa umerii mei, pana la intrarea in aripa destinata elevilor. Inainte sa intru, m-am facut ca imping mai mult usa de la intrare si m-am rasucit sa ma uit catre masina lui Adam.

El era langa masina, cu mainile in buzunare si se uita direct la noi.

***

Urmatoarele saptamani au fost mai lejere, fara vreo iesire sau vreun test care sa ne intinda nervii. Aparent Viktor se hotarase sa se tina scai de noi de fiecare data cand putea.

Emei i se parea ok, dar pe mine ma deranja uneori, mai exact atunci cand veneam de la anrenamentele cu Adam si as fi vrut sa vorbesc doar cu ea, chestii pe care le puteam discuta doar cu ea.

Intr-o zi normala de miercuri, pe cand ieseam de la ora de istorie a fiintelor atinse de magie, l-am vazut pe Viktor asteptandu-ma fix dupa usa. Am avut nevoie de toata stapanirea de sine ca sa nu tip si sa il pocnesc, pentru ca nu ma asteptasem sa il gasesc acolo si m-a speriat teribil.

-E ziua mea! anunta el vesel, fara vreo introducere.

-Ahm, la multi ani! am spus si l-am sarutat pe un obraz. Major, huh?

-Dap. Diseara, spuse aproape soptind. In camera mea, petrecere, dupa ora stingerii. Am reusit sa fac rost de ceva alcool, o sa fie tare! Sa ii spui si Emei.

-Super, am zis.

Nu mai fusesem la o petrecere interzisa, dar stiam despre existenta lor de la Ema. Sa fac ceva interzis parea dintr-o data o idee foarte buna.

Asa ca pe seara, dupa ce am terminat temele, eu si Ema ne-ar retras in camera noastra pentru a ne pregati. Mi-am ales o pereche de jeansi mulati si un top scurt-bine, doar putin mai lung decat o bustiera- si un puloever negru cu paiete. Am completat garderoba cu niste botine inalte. Iata ca voi purta si hainele cumparate in vacanta de Craciun, cine ar fi crezut?

La ora zece am stins lumina si ne-am bagat in pat, pentru a astepta verificarea. Cineva a deschis usa camerei, apoi cateva secunde mai tarziu a inchis-o. Am asteptat pana am fost sigure ca persoana care venise sa ne verifice a iesit din camin, apoi am deschis usa camerei foarte incet si fara niciun zgomot ne-am indreptat spre camera lui Viktor.

-Nu i-am luat niciun cadou, i-am soptit Emei in timp ce treceam prin camera de zi, spre holul baietilor.

-Eh, a fost prea din scurt. Ne revansam noi.

Camera lui Viktor era mobilata aproape exact ca a noastra, cu deosebirea ca luase toate bean bag-urile din camera de zi, iar acum erau puse pe jos.

Nu era o petrecere tipica: nu exista muzica si nimeni nu dansa, dat fiind ca trebuia sa pastram linistea. Dar ne-am jucat multe jocuri, am baut niste cockteiluri care in mod clar contineau alcool si am discutat si glumit mult, la lumina lumanarilor asezate pe birou si pe jos – singura sursa de lumina din camera.

Am jucat un joc numit “adevar sau minciuna” in care trebuia sa raspunzi la o intrebare, iar daca unul dintre magi se prindea ca minti, trebuia sa dai jos un articol vestimentar. Am ramas fara pulover, botine si sosete, dar Nico, o fata vampir din anul nostru, ramasese in sutien. Cineva are mai multe secrete decat mine?

Era ora doua cand m-am ridicat, cu gandul sa ma o intreb pe Ema daca vrea sa mergem in camera.

-Hei, eu ma simt cam obosita…

Nico s-a ridicat brusc si mi-a pus mana la gura, facandu-mi semn sa tac. Am ramas toti muti, fara sa ne mai miscam macar, ascultand.

-Vine cineva, sopti Nico.

La acest semnal, toti au inceput sa fuga, fiecare in ce directie a apucat. Viktor si colegul lui, Rian, s-au grabit sa stranga si sa ascunda bautura, iar eu.. am inghetat.

Se pare ca reactionez instantaneu cand sunt atacata de lupi sau de Vanatori, dar ma paralizeaza gandul ca un profesor ma poate prinde facand ceva nepermis.

Ema incerca sa traga de mine sa ne ascundem in baie, pentru ca nu mai aveam timp sa iesim din camera. Se auzeam pasi pe hol. Pur si simplu nu puteam sa ma misc, picioarele nu ma ascultau.

Pana la urma Lorena si Anastacia, doua colege care ramasesera in camera, au tras-o pe Ema spre baie si au inchis usa. Eu am ramas cu Viktor, care reusise sa ascunda bautura.

Si atunci usa camerei s-a deschis, iar in prag se afla Adam.

Mi-am dat seama imediat ce peisaj a vazut: eu, in bluza-aproape-bustiera stand in camera cu Viktor, la lumina lumanarilor.

Capitolul 15: Petrecerea

-Garcia!

Tonul era atat de dur incat putea taia in piatra, iar pe fata lui se citeau socul si dezamagirea.

-Ce faci aici?

-Hmm, doar o…aaa, vizita unui coleg.

-O vizita unui coleg? La ora asta? tuna el. Mai e cineva cu voi in camera?

Am impietrit de-a binelea.

-Nu, am raspuns ferm si sigura de mine. Suntem doar…doar noi, singuri.

-Spuneti-mi imediat un motiv intemeiat pentru care sa nu va duc la directoare.

M-am uitat la Viktor si el la mine. Si cumva mi-am dat seama ca ne gandeam la acelasi lucru. Daca am fi incercat sa il aburim cu povesti, ar fi perchezitionat camera si i-ar fi gasit pe Ema, Nico si Anastacia, care erau ascunse in baie. De ce sa le bagam si pe ele in bucluc?

-Ar trebui sa ne duci la directoare, spuse Viktor incet.

-Ce…poftim? se rasti Adam.

-Du-ne la directoare, am spus sigura pe mine.

Adam a continuat sa se uite lung la noi, de parca nu  ii venea sa creada. Apoi s-a uitat direct la mine, patrunzandu-ma cu privirea.

-Vino cu mine!

M-am grabit sa ma incalt si sa imi iau puloverul, iar Viktor m-a urmat.

-Tu nu, Danilov! Ramai in camera!

Ce naiba? Ma ducea doar pe mine la directoare? Atata era de suparat?

Dar dupa ce am iesit in aerul rece al noptii, mergand prin curtea pustie, mi-a fost destul de clar ca nu ma va duce la directoare. Nu de alta, dar biroul ei era in dreapta, iar Adam a facut stanga, pe o alee laturalnica. M-am tinut dupa el fara sa spun nimic.

Apoi, s-a oprit atat de brusc, incat era sa intru in el.

-Ce a fost in capul tau?

Am incercat sa ii evit privirea. Chiar nu imi doream sa il privesc in ochi in momentele astea.

-O chestie ca asta iti poate pune in pericol cariera. Poti avea o pata neagra la dosar sau poti fi exmatriculata. Chiar nu gandesti?

-Uite ce e, i-am raspuns deja enervata de toata morala asta.

L-am privit in ochi si i-am sustinut privirea. Nu aveam de gand sa ma uit in jos, rusinata. Pana la urma am ales sa incasez pedeapsa, oricare ar fi ea, ca sa le salvez pe Ema, Nico si Anastacia. Si eram mandra de curajul meu.

-Relatia noastra, am spus sigura pe mine, se rezuma la cea de profesor-elev. Asa ca du-ma la directoare sau mai scuteste-ma de morala, ca nu esti un exemplu de profesionalism.

Am vazut clar pe fata lui ca vorbele mele l-au durut. Bun, asta si intentionam. Destul m-au durut pe mine ale lui.

-Uite, Ariana, nu e treaba mea cu cine umbli sau ce faci, dar risti prea mult pentru nimic. Si cu trei zile inainte de al doilea test…

Am impietrit si asta a facut si el. Ii scapase informatia sis i-a dat seama prea tarziu.

Am facut cativa pasi pe aleea intunecata si l-am prins pe Adam de cot, tragandu-l spre mine. Nu s-a impotrivit.

-Adevaratul motiv pentru care eram acolo nu e cel care parea la prima privire. Atata doar ca nu pot sa iti spun. Ai… ai macar putina incredere in mine?

Si-a tras cotul din stransoarea mea, doar ca sa imi puna mana pe incheietura, mergand mai sus, pana inspre umar. Am simtit ca ma cuprinde un val brusc de caldura.

-Am, spuse el.

Si-a scos polarul pe care il avea pe el si mi l-a pus pe umeri, apoi m-a condus spre camin.

-Hai a intram, ai inghetat, zise el.

-Testul, am zis incercand sa deschid subiectul.

-Deja stii prea multe. Te rog primite-mi ca nu mai spui nimanui.

-Nimanui cu exceptia Emei, am zis. Asta daca imi permiti sa fiu sincera.

A dat din cap.

-Daca intreaba cineva, le spui ca ti-am facut o morala zdravana si te-am lasat sa scapi cu un avertisment, zise Adam.

-Dar mi-ai facut o morala zdravana, am subliniat eu.

-Ah, nu ai vazut nimic, spuse Adam.

Si pot sa jur ca am vazut o urma de zambet pe buzele lui. Sau poate a fost doar semiintunericul de la intrarea in camin.

Inaintam umar la umar spre camera de zi, fara sa mai spunem ceva.

-Noapte buna, Ariana! zise Adam cand am ajuns in fata usii.

S-a rasucit pe calcaie si a pornit inapoi. Abia cand nu se mai afla in raza mea vizuala, mi-am dat seama ca nu ii inapoiasem polarul.

O parte dintre colegii mei ma asteptau in camera de zi. O miscare prosteasca, dupa tot ce se intamplase.

-Ai fost exmatriculata?

-Ce s-a intamplat?

-Ce a zis directoarea?

Au navalit asupra mea cu intrebari, toti odata.

-Nu ma exmatriculeaza. De fapt, nici nu am ajuns la directoare. Mi-a facut o morala infinita si am scapat cu un avertisment.

Au venit toti sa ma imbratiseze.

-Ne-ai salvat pielea, fato, zise Nico.

Viktor ma trase putin mai departe de grup, intr-o imbratisare de urs.

Cumva, dintr-o data, orice atingere de a lui parea ceva in neregula, ceva de care ar trebui sa scap. Mirosul lui Adam persista din polarul pe care inca il aveam pe umeri, iar apropierea lui Viktor parea doar…gresita.

M-am scuzat si m-am retras in dormitor. Ema m-a urmat in scurt timp.

-Chiar te-a dojenit, nu? zise ea trista.

-Oarecum. Dar l-am infruntat, iar asta a parut sa il domoleasca.

-Uu, asta suna bine, jubila ea. Ce i-ai zis?

-Pai, am batut apropos la sarutul nostru de la pensiune si…

-Stai, stai, stop! Ce? zise Ema socata.

-Of, nu pot sa cred ca am uiat sa iti spun. Dupa lupta aia fenomenala, dupa ce au plecat Vanatori, pai…

M-am simtit dintr-o data rusinata, nu stiu exact de ce. Pentru ca fusese o tampenie sa il sarut, asta e clar.

-L-am sarutat pe Adam, am recunoscut infranta.

-Uau, si ti-a raspuns?

-Instantaneu, am zis ranjind.

-Asta e bine, asta inseamna ca aveti o sansa.

-Ema, sincer? Nu cred. Dar lasa povestea cu Adam. Trebuie sa iti spun ceva, dar promite ca nu zici la nimeni.

-Nu zic nimanui nimic din ce imi povestesti tu, raspunse ea jignita.

-Stiu. Dar asta e mai presus de iubiri adolescentine si saruturi furate.

Ema ma privi, numai ochi si urechi.

-O sa avem teste peste trei zile, am spus. Va fi tot unul surpriza. Adam s-a scapat, s-ar putea sa il coste cariera daca se afla in scoala.

-Nu zic, promit, spuse ea solemn. Ai idee cum va fi?

-Niciuna.

Am scos hanoracul lui Adam si l-am pus peste perna mea. Ma gandeam sa il mai pastrez o vreme.

***

Testul a venit, si de data asta, mult prea repede. Vineri dimineata, pe cand ne duceam la ore, am fost interceptate de Adam si Diana.

-Voi veniti cu noi, spuse Adam ceremonios.

-Ce? am intrebat incercand sa par foarte surprinsa.

Reactia mea l-a facut pe Adam sa isi dea ochii peste cap.

-Orele voastre s-au anulat, pentru ca tocmai v-a aparut in orar ceva mult mai interesant, spuse Diana, mentorul Emei, zambind.

-Ce? intreba Ema.

I-am multumit Universului ca Ema parea exact cat trebuie de surprinsa si curioasa.

-Al doilea test, spuse Diana. Acum. Haideti cu noi.

-Nu trebuie sa ne luam ceva? am intrebat. Katana, de exemplu?

Sabia mea era in camera. Niciun student nu o purta la ore si m-am gandit ca ar fi fost ciudat sa fiu singura care o are.

-Nu, zise Adam. Mergeti doar cu ce aveti pe voi.

Asadar, fara sa protestam, i-am urmat pe Adam si pe Diana la parcare. In jurul nostru, si alti elevi din anul meu erau escortati de mentorii lor la masini.

M-am urcat pe bancheta din spate a masinii lui Adam, impreuna cu Ema. Diana a urcat in fata si am pornit in trompa, iesind pe portile masive ale colegiului, catre Dumnezeu stie unde, sa dam al doilea test.

Am mers aproximativ zece minute, pana la o pensiune aflata in apropiere. In timp ce masina rula cu viteza, iar Diana si Adam discutau nimicuri, am inteles ceva: Adam nu era de fel bipolar. Nu oscila de la sever si dur la prietenos si amabila. Cu Diana era doar prietenos. Consecvent de prietenos. Deci cu altii nu avea momente in care sa se retraga, sa puna o bariera, sa creeze un zid. Sa ii tina la departare. Cu altii nu, doar cu mine.

Cand toate masinile s-au oprit in fata pensiunii si am coborat, din pensiune a iesit Mathias, seful Vanatorilor.

-Uitati cum sta treaba, zise el tare, iar orice discutie s-a incheiat si toata lumea s-a uitat la el. Se vor crea patru echipe. Fiecare echipa va lupta pe un etaj al pensiunii. Nu aveti voie sa parasiti etajul pe care sunteti alocati, iar cand misiunea voastra se termina, iesiti direct afara, pe scara de incendiu. Este interzis sa interveniti in orice fel in misiunile colegilor vostri.

Simteam ca incep sa ma incordez. Misiuni? Ce ne pregatise Mathias?

-Pe fiecare etaj se afla Vanatori imbracati in negru, care vor reprezenta fiinte atinse de magie neagra. Atunci cand ii vedeti, trebuie sa ii doborati. Pe fiecare etaj se afla, de asemenea, victime, imbracate in alb. Trebuie sa le salvati si sa le scoateti afara, pe scara de incendiu, nevatamate. Intrebari?

Linistea domnea peste curtea pensiunii. Aparent nimeni nu isi dorea sa intrebe nimic.

-Bun, trebuie sa intrati, sa invingeti Vanatorii in negru, sa eliberati victimele nevatamate si sa le scoateti afara. Mentorii va vor spune din ce echipa faceti parte. Echipa Alfa intra la etajul unu, Beta la etajul doi, Gamma la etajul trei, Omega la etajul patru si echipa Tetha la etajul cinci. Aveti zece minute sa va faceti strategia si un singur mentor per echipa, delegate sa va faca o mica prezentare. Cand auziti fluierul meu, testul a inceput.

Capitolul 16: Al doilea test

Nimeni nu parea ca poate sa se miste, de parca am fi prins toti radacini acolo. Adam imi puse o mana pe umar.

Ne-am tras mai intr-o parte, urmati de Ema, Viktor, Nico, Caitlyn si inca doi baieti din anul nostru, pe care nu imi mai aminteam cum ii cheama. Mi-am dat seama ca Adam era mentorul delegat pentru echipa noastra. Ne-am strans cu totii in jurul lui.

-Echipele sunt alcauite precum la misiunile reale, spuse el. Doi vampiri: Nico si Bogdan, doi semivampiri: Ariana si Ema, doi magi: Viktor si Collin si o tamaduitoare: Caitlyn. Cum se alcatuieste formatiunea?

Cum nimeni nu a spus nimic, m-am simtit cumva datoare sa zic ceva.

-Vampirii in prima linie, urmati indeaproape de semivamprii. Magii in spate, iar tamaduitoare in afara bataliei, dar aproape de noi ca sa ne vindece daca suntem raniti.

-Bun. Va sugerez sa va alegeti un lider, si repede.

Toti s-au uitat la mine.

-Eu? am zis panicata.

M-am uitat la Ema. Ea merita in aceeasi masura sa fie lider, nu puteam sa o exclud.

-Tu, zise Ema.

-Bine. Cand se aude fluierul, tu si Nico faceti rapid un tur al pensiunii pentru a stabili daca mai e si alta intrare. Daca e, o folositi si ne intalnim inauntru. Daca sunteti depasiti numeric, va retrageti si incercati sa ne prindeti din urma.

M-am uitat la Adam pentru o confirmare si el a dat din cap.

– Caitlyn, nu intri in cladire pana nu auzi semnalul nostru si chiar atunci, ramai cu mult in spate, nu intri in focul bataliei.

Caitlyn dadu din cap ca a inteles.

– Collin, ce elemente stapanesti cel mai bine? am intrebat amitindu-mi cum Viktor se simtise putin jignit de aceeasi intrebare, dar formulata diferit, la primul test.

-Apa.

-Tu si Viktor sa va pozitionati in lateralul nostru, dar mai in spate. E suficient sa ii atacati cu o cantitate mica de apa, respectiv foc, pentru a le distrage atentia.

Nu stiam ce sa mai adaug. Era o strategie simpla, dar nu puteam sa gandesc ceva mai complex, nestiind ce ne asteapta inauntru. M-am uitat la Adam.

-Ar trebui sa mai stim ceva? l-am intrebat.

-Poate. Echipa Alfa va trebui sa infrunte cele mai mari pericole. Echipele au fost facute in functie de cat de bine va descurcati voi, deci au hotarat ca echipa Alfa, urmata indeaproape de Beta, va avea un test ceva mai greu decat ceilalti.

Super, ce sa zic. Asta chiar nu suna corect. Am vazut cum Viktor s-a albit la fata.

-Putem face fata, am spus cu convingere.

Nu ma mai adresam lui Adam, ci echipei mele de Vanatori.

Am vazut ca Mathias revine la pozitia lui din fata pensiunii.

-Pregatiti-va! le-am spus. Incepe curand.

Si am avut dreptate. Cateva secunde mai tarziu, Mathias a suflat in fluier.

Am fugit spre intrarea principala impreuna cu Bogdan. Magii erau la cativa pasi in spatele nostru. Ema si Nico deja disparusera din peisaj, cautand alte intrari.

Am lovit usa de la intrare cu piciorul, nu suficient cat sa o sparg, doar sa o fac sa se deschida. Nu se vedea nicio amenintare, asa ca am urcat scarile catre etajul unu, cu ochii in toate partile. Celelalte echipa urmau sa urce dupa ce noi ne incepeam misiunea si sa se duca fiecare la etajul ei.

Dupa receptie, a urmat deschiderea catre un living enorm. Bogdan ma prinse de incheietura mainii, facandu-ma sa ma opresc. Isi duse mana la inima, apoi imi arata trei degete. Am inteles imediat: se auzeau trei inimi batand.

Ne-am luat pozitia spate in spate, cautand sa vedem de unde vine amenintarea. Am vazut o maneca neagra ascunsa dupa un fotoliu si i-am facut semn lui Viktor sa ii dea foc.

O bila alba pentru el, caci a reactionat imediat. Maneca a inceput sa arda, iar posesorul ei a sarit din ascunzatoare. Bogdan s-a napustit peste el, punandu-l la pamant. Imediat, ceilalti doi ne-au atacat. Am barat lovitura primului si l-am aruncat in spate. A cazut peste o masuta de cafea, pe care a spart-o. Al treilea atacator avea o problema…acvatica, daca pot spune asa. Collin ii arunca iar si iar apa in fata, sufocandu-l. I-am facut semn sa se opreasca si m-a ascultat imediat. Dar Vanatorul nu a avut timp sa se dezmeticeasca, pentru ca l-am pus la pamant imediat.

Cei trei au parasit camera, considerandu-se invinsi.

-Buna treaba, le-am soptit coechipierilor mei.

Eram putin ingrijorata ca Ema si Nico nu se intorsesera inca, dar am continuat sa inaintez.

Urmatoarea usa ducea catre un hol lung. Am putut sa numar patru Vanatori aflati in hol, iar dincolo de ei, intr-unul din dormitoare, cei trei prizonieri in alb.

Viktor a creat o bariera de foc exact cand atacatorii nostri se napusteau spre noi. Unul din ei a reusit sa treaca de bariera, dar il asteptam cu bratele deschise. M-am ferit de atacul lui, l-am prins de guler si l-am aruncat in perete. Bogdan reusise sa il traga pe unul din ei prin flacari, dar avea dificultati sa il invinga. Mi-am dat seama ca e acelasi Vanator vampir care imi daduse mie batai de cap la a doua iesire afara din campus.

L-am prins de umeri si i-am infipt un picior intre omoplati, iar el a gemut de durere. Bogdan s-a ocupat de restul si l-a scos din joc.

-Ariana! gemu Viktor.

Nu mai putea tine bariera, am inteles. I-am facut semn lui Bogdan sa ia Vanatorul din stanga, iar eu il voi lua pe cel din dreapta.

– Collin, cand dispare focul, fa-le un dus!

Collin ranji la mine.

Viktor a oprit focul si i-am atacat imediat. Aproape reusisem sa il inving pe al meu, cand a reusit sa treaca pe langa garda mea si m-a pocnit in tampla.

Am inceput sa vad stele verzi si mi-am pierdut echilibrul. Si tocmai cand credeam ca lupta asta e pierduta, atacatorul meu a fost pus la pamant de o silueta inalta, cu par saten-blond.

Cred ca mi-am pierdut cunostiinta pentru cateva secunde. Cand m-am trezit, Caitlyn ma tinea de mana. Ma vindecase, am inteles.

Ema imi facu semn sa tac si sa ne retragem in living.

-Mai e o intrare, zise ea in timp ce Caitlyn il vindeca pe Bogdan. La usa erau doi, am scapat de ei repede. Apoi inca trei, scosi din joc. Apoi am ajuns in camera aia, dar nu am intrat, zise aratand spre camera in care se aflau victimele.

-Se auzeau multe batai de inimi, zise Nico. Pe putin cinci. Poate mai mult.

-Trei victime inconjurate de cinci sau mai multi Vanatori, am spus cantarind situatia.

-Dincolo de camera aia e iesirea in balcon, apoi pe scara de incendiu, zise Ema.

-Bun. Am eliberat camera, putem scoate victimele si am terminat.

-Dar cum eliberam camera? intreba Bogdan.

-Problema e ca nu putem interveni cu magie, am spus. Mathias a subliniat ca victimele trebuie sa fie nevatamate.

-Pot face un zid de apa in jurul lor, iar Viktor sa atace Vanatorii cu foc, zise Collin.

-Poti sa ii ataci pe toti odata? l-am intrebat pe Viktor care isi strangea si desfacea pumnii, uitandu-se in gol.

-Da, cred ca da, zise el.

Am inceput sa incropesc un plan.

-Eu, Ema si Nico intram primii. Imediat dupa noi, Collin si Bogdan. Collin, tu te duci direct la victime. Bogdan, tu ramai langa el si il aperi pana reuseste sa ridice zidul de apa. Cand zidul e sus, intra Viktor si ii ataca cu foc. S-ar putea sa ne raneasca si pe noi, dar trebuie sa induram si sa ramanem concentrati la lupta. Caitlyn, tu ramai in hol, pana te strigam noi. Sunteti gata?

M-am uitat la colegii mei. Erau obositi, dar determinati.

-Haideti, echipa Alfa, sa batem niste funduri de Vanatori!

Ce a urmat a fost o invalmaseasca de pumni primiti – dar mult mai multi dati, gemete specific luptei si ceva haos. Nu puteam sa ii urmaresc cu privirea pe Collin si Bogdan, sa aflu daca au securizat victimele. Trebuia sa am incredere in ei ca isi vor face treaba si sa imi vad de lupta. Ceea ce am si facut.

Focul a cuprins apoi hainele atacatorului meu si am inteles ca planul a functionat. Ne-a fost usor ulterior sa ii scoatem din joc.

– Collin, ajuta-ne! am strigat disperata.

Focul creat de Viktor scapase de sub control. Din nou.

Collin a trimis un val de apa, care a stins tot. Zidul din jurul victimelor a cazut, dar nu mai conta. Atacatorii nostri erau la pamant, unii raniti serios.

M-am uitat la victime: prima de care am vazut-o a fost o fetita, mica de tot. Avea cel mult opt ani. Se uita la mine cu ochii caprui de caramel, examinandu-ma pe dupa pletele lungi, saten inchis. Ceilalti doi nu erau la fel de tineri, dar se vedea de la o posta ca sunt oameni. Tot Vanatori, sau viitori Vanatori, probabil.

-Haideti, sa mergem, le-am spus prizonirilor care erau acum liberi.

Cei doi oameni s-au ridicat, dar copilul a ramas pe scaunul pe care statuse de la inceput.

-Haideti odata, am spus nerabdatoare. Sa va scoatem de aici!

-Ariana?

Ema veni langa mine.

-Cred ca pustoaica e speriata.

-E…ce?

M-am uitat la ea. Si-a mutat privirea de la mine la rochita ei alba, care ii cadea putin peste genunchi.

-Poate i-au zis sa para speriata sau s-a speriat pe bune de haosul de aici, zise Bogdan, dar chiar pare speriata.

-Ah, la naiba, am bolborosit si m-am apropiat de ea.

M-am lasat la nivelul ei, asezandu-ma intr-un genunchi. Trasaturile fetei, felul in care isi tinea spatele drept, totul la ea denota ca nu e om. Cand petreci suficient timp alaturi de fiinte atinse de magie, incepi sa stii cum sa le recunosti.

-Buna, eu sunt Ariana. Cum te cheama?

-Timeea, spuse ea incet.

-Uite, Timeea, trebuie sa va scoatem de aici cat mai repede. Te rog, vino cu mine, am spus cat de calm puteam.

I-am intins mana si mi-a prins-o in manuta ei mica si calda. S-a dat jos de pe scaun incet si m-a urmat.

Am ajuns in balcon, flancandu-i pe cei trei in alb, de teama sa nu mai apara vreun Vanator imbracat in negru, care sa ne atace. Dar pe balcon era doar Amedeea, o fata semivampir care facea parte din echipa Beta.

-Ce e cu tine? am intrebat cam circumspecta.

Dar dupa cum era prabusita pe jumatate pe podea, cu mana tinandu-se de abdomen, era clar ca nu reprezinta un pericol.

Caitlyn, care venea in urma noastra, se indrepta spre ea.

-Nu! am spus prinzand-o de brat. Nu poti sa o vindeci!

-Dar e…e menirea mea! se revolta Caitlyn.

-Imi pare rau. Mathias a zis clar sa nu intervenim in niciun fel in luptele celorlalte echipe. Nu poti sa o vindeci.

Caitlyn lasa privirea in pamant, invinsa. Era oribil pentru o tamaduitoare sa nu poata vindeca.

-Amedeea, ramai aici. Cum cobor trimit pe cineva la tine, bine?

-Daca vin sa ma atace? intreba ea.

M-am uitat rapid in jur.

-Bogdan, iesi cu victimele.

Timeea se prinse mai strans de mana mea.

-Cu cele doua, am precizat. Ema, ia-o inaintea lui, sa nu mai fie vreun Vanator. Apoi vor cobori Caitlyn, Nico si Collin. Eu raman aici cu cea mica, pana urca cineva sa o ajute pe Amedeea.

Si-au executat ordinele, fara sa mai spuna ceva. Am ramas in balcon, privindu-i cum evacueaza cele doua victime si m-am gandit ca am avut cea mai buna echipa pentru testul asta. Nu degeaba am fost numiti echipa Alfa.

Am asteptat acolo, nestiind exact ce o sa fac daca o sa apara Vanatori veniti dupa Amedeea. Probabil as incerca sa le explic rezonabil ca e deja scoasa din lupta si ranita grav, sa o lase in pace. O aveam in grija si pe Timeea, care nu a vrut sa coboare fara mine, deci nu puteam sa o pun in pericol.

Copilul era prioritatea mea.

Dar nu a fost cazul, ca nu a mai aparut nimeni. Apoi Mathias a urcat pe scara de incendiu, rosu la fata de manie.

-Garcia, raporteaza!

-Am gasit-o pe Amedeea aici, grav ranita. Desi nu e din echipa mea, e colega mea si are nevoie de ajutor. I-am interzis tamaduitoarei noastre sa o vindece, dar trebuia sa o ajut cumva. Asa ca am ramas aici, cu ea, pana vin ajutoare. Nu am schimbat in niciun fel cursul luptei ei sau a echipei ei.

Tonul meu era serios, grav, profesional. Si speram din suflet sa nu ma depuncteze pentru actul meu de empatie.

-Bine, coboara acum, zise el.

Am luat-o pe Timeea in brate, sprijinind-o pe un sold, in timp de ma indreptam spre scara de incendiu. Nu era chiar atat de usoara, dar ma puteam descurca.

-Sa te tii cu mainile pe umerii mei, i-am spus.

-Garcia! ma striga Mathias in timp ce o ridica in brate pe Amedeea.

Era chiar mai ranita decat crezusem initial.

-Felicitari, echipa Alfa a iesit pe primul loc!

Capitolul 17: Misiunea

Ajunsa jos, m-au intampinat ropote de aplauze. Echipa mea finalizase prima misiunea si eram tare mandra de ei toti, asa ca m-am gandit ca ar fi cazul sa le-o si spun.

-Sunteti foarte tari! Cei mai tari, as spune! am zis ajungand in mijlocul lor.

-Am avut un lider bun, spuse Ema zambind.

Adam ajunse langa noi, iar Timeea mi-a dat drumul la mana si s-a dus la el. Asa deci, se cunosteau. Ce surpriza!

-V-ati descurcat foarte bine, zise el.

Mathias, care intre timp intrase in pensiune, tuna si fulgera la doi Vanatori tineri, care se pare ca o ranisera pe Amedeea mult mai rau decat era cazul. Caitlyn si alti doi tamaduitori erau cu era, vindecandu-i ranile.

-Schimbare de plan, zise Adam in timp se membrii echipei mele provizorii se indepartau. Tu, Ema si Timeea mergeti cu mine inapoi la colegiu. Diana trebuie sa mai ramana, sa il ajute pe Mathias.

Cum Timeea ma luase iar de mana si nu parea ca ar vrea sa imi dea drumul, m-am urcat cu ea pe bancheta din spate a masinii lui Adam, iar Ema a urcat in fata.

Mergeam deja de aproximativ cinci minute in liniste, cand Ema a spus:

-Ne-am descurcat chiar bine, nu?

-Da, zise Adam. Ma intreb…

Arunca o privire in oglinda din masina, cautand-o pe Timeea.

-Doarme, i-am zis.

Fata isi lasase capul pe umarul meu si adormise. Ii simteam respiratia regulata, linistita.

-Ma intreb daca v-ati fi descurcat la fel de bine daca nu ati fi stiut de test.

-Bineinteles, am spus instantaneu. Nu stiu daca ai sesizat, dar reactionez bine in situatii neprevazute. Si suntem cele mai bune din anul nostru.

Bine, astea erau cuvintele lui, de fapt, pe care aparent le discutase cu alt mentor si ajunsesera la urechile Ilincai, de la care le auzisem eu. Se parea ca il bat la propiul lui joc.

-Ce trist ca te indoiesti de noi, zise Ema. Mai ales de eleva pe care tu insuti ai antrenat-o.

Vocea Emei era trista. Si dezamagita. Si dojenitoare, am inteles. Il dojenea pe Adam. Oh, si imi placea asta!

El nu a mai zis nimic, iar cand am ajuns la colegiul, s-a trezit si Timeea. Nu ar fi vrut sa se deslipeasca de mine, dar am convins-o sa o conduca Ema spre camera ei de camin, pentru ca intelesesem ca e eleva in primul an la colegiu.

Simteam nevoia sa fiu putin singura si chiar credeam ca voi fi, cand Adam a pornit spre centrul de comanda. Dar nu am apucat sa fac zece pasi, cand m-a prins din urma Viktor, care ajunsese la colegiu imediat dupa noi.

M-a tras intr-o imbratisare, apropiindu-se de mine mai mult decat m-as fi simtit confortabil.

-Iti multumesc pentru astazi, Ariana! Nu as fi reusit fara tine.

-Pe naiba, trebuie sa ai incredere in tine. Esti in mag grozav, de descurci foarte bine, doar sa crezi in tine putin, ok?

Isi lipi fruntea de mea, dar l-am indepartat. Era un gest mult prea intim. El nu a zis nimic. M-a luat pe dupa umeri si am pornit spre camin.

Simtindu-ma privita, m-am intors sa ma uit spre centru si l-am vazut pe Adam, care se uita la noi. Din nou.

Dupa tot ce vazuse in ultimul timp, chiar era indreptatit sa creada ca e ceva intre mine si Viktor, desi in mod clar nu era cazul.

Dar si ce daca Adam credea ca e ceva? La urma urmei, el ma respinsese pe mine.

***

Aerul de dimineata era placut si usor caldut in sambata aceea. In timp ce ma indreptam spre sala de antrenament, chiar ma gandeam ca primavara incepe sa isi intre in drepturi. Un calcul rapid si am inteles ca mai sunt doar trei saptamani pana la vacanta de Paste. Uau, cand a trecut timpul?

Se pare ca atunci cand esti atacat in mod constant de Vanatori, in cadrul a tot felul de teste care iti vor decide viitorul, timpul trece repede.

Am gasit sala de antrenament goala, ceea ce era ciudat. Adam nu intarzia niciodata. Chiar in timp ce ma intrebam ingrijorata ce s-a intamplat, a intrat Diana.

-Buna, Ariana! Scuze de intarziere. S-a intamplat asa repede si nu am apucat…in fine, asta e. Hai sa incepem incalzirea.

Am facut ochii mari, cat cepele. Ce cauta mentorul Emei aici?

-Adam nu ti-a zis? intreba ea mirata, probabil vazand expresia mea de soc.

Am dat din cap ca nu, caci de articulat cuvinte nu eram in stare.

-Of, baiatul asta! Adam a plecat intr-o misiune. Nu se va intoarce pana la vacanta de primavara, deci m-a rugat pe mine sa ii tin locul. Imi pare rau, am crezut ca stii.

M-am lasat sa alunec pe o banca de langa perete. Imi dadeam vag seama ca sunt prea afectata de veste. Si ca o las pe Diana sa vada exact cat de afectata sunt.

-Bine, am zis incercand sa ma adun. Hai sa incepem.

Credeam ca antrenamentul cu Diana va fi mai usor, dar m-am inselat. Dar ea macar era mai blanda si consecventa in atitudinea fata de mine. Era genul de om de la care stii la ce sa te astepti, iar asta chiar era ca o gura de aer proaspat pentru mine.

Pe tot parcursul antrenamentului, am incercat sa nu ma gandesc la Adam. De fapt, am consumat atat de multa energie sa nu ma gandesc la Adam, incat am fost relativ slaba in lupta, dar Diana nu a zis nimic.

Si daca in timpul antrenamentului am avut altceva la care sa ma concentrez, pe masura ce strabateam curtea, mergand spre camin, simteam cum mi se pune un nod in gat.

De ce a plecat? De ce asa? De ce m-a abandonat inainte de sfarsitul anului? Se va intoarce pana la a treia si ultima iesire? De ce naibii nu mi-a spus macar ca pleaca?

Fiecare intrebare fara raspuns parca arunca o sageata in inima mea, asa ca atunci cand am ajuns in camera tot ce am reusit sa fac a fost sa ma chircesc in pat si sa plang.

-Cum a fost antrenamentul? zise Ema iesind din baie. Hei, ce ai patit?

Se aseza pe patul meu, ingrijorata.

-Adam a plecat, am spus plangand. A plecat in misiune. Si nici macar nu s-a obosit sa ma anunte.

-Cum naibii?

-Uite asa. Pentru ca nu ii pasa.

-Nenorocitul! Hai, incearca sa te calmezi, Ari. Nu merita, pe bune.

M-am ridicat in sezut si mi-am sters lacrimile. Inca simteam ca tot corpul imi tremura.

-Si cu cine ai facut antrenament?

-Cu Diana. Se pare ca nu a fost atat de ocupat incat sa ii spuna ei ca pleaca. A rugat-o sa ii tina locul.

-Ce? se mira Ema.

Un ciocanit in usa ne-a interupt discutia. M-am dus sa imi dau cu niste apa pe fata, inainte ca Ema sa deschida usa.

Cand m-am intors in camera, am vazut ca era Ilinca.

-Pe tine te vrea, zise Ema zambind amar.

-Directoarea te cheama la ea, imi transmise Ilinca.

-Dar ce esti tu, mesagerul ei? am repezit-o.

-Nu ucide mesagerul, spuse ea zambind, in timp ce ridica mainile in sus.

-Scuze. Ma duc sa vad ce vrea.

Am traversat curtea alergand. Nu voiam decat sa scap mai repede de intalnirea cu directoarea, orice ar fi vrut, si sa ma intorc in camera mea.

-Garcia, ia loc te rog, spuse ea amabila.

M-am uitat la ea, asteptand.

-Cred ca ai cunoscut-o pe Timeea.

Ce? Ma asteptam sa imi spuna ceva despre plecarea lui Adam. Sau despre rezultatele mele la ultimul test. Sau despre orice altceva, sincer.

-Da, am spus.

-Cum ti se pare? As zice ca voi doua ati avut o conexiune, nu?

Am ramas si mai uimita. Oare cate surprize poate suporta o fiinta intr-o singura zi?

-Imi pare rau, nu inteleg unde vrei sa ajungeti cu asta, am spus cu sinceritate.

-Bine, iti spun direct. Timeea este in primul an la colegiu si a ramas recent fara mentor. Ma gandeam ca tu ai fi potrivita sa o indrumi si sa o antrenezi.

Iata inca un soc.  Serios, cate?

-Copilul s-a atasat de tine, continua ea. Dar as vrea sa stiu daca exista o conexiune si din partea ta.

-Eu…da, presupun. Dar nu sunt potrivita pentru asta.

-De ce nu? intreba directoarea.

-De ce nu o alegeti pe Ema? ea a mult mai calma si se intelege cu copiii, are un frate mai mic si…

Directoarea ofta.

-Mentorul Timeei a fost grav ranit intr-o misiune si nu stim daca va scapa. Si daca va trai, o sa ramana cu sechele, probabil toata viata. Nu va mai putea fi Vanator sau mentor.

-Am inteles de ce nu e potrivita Ema, am zis.

Din cauza istoriei ei cu Nosferatu si prietena ei care a murit de mana unuia.

-Nu pot sa va dau un raspuns acum, am zis.

-Bine, gandeste-te. Vreau un raspuns inainte de vacanta de Paste.

Am plecat din biroul directoarei mai abatuta decat ma dusesem. Mentor? Eu?

Pana la urma, de ce nu? As putea fi un mentor mai bun decat Adam. Macar am capatat de la el modelul de “asa nu”.

Bine, ca sa fiu sincera, trecand peste atitudinea aiurea, m-a invatat foarte multe in aceste aproape opt luni. Daca as fi mentor, ar trebui sa imbin modelul lui de predare cu un comprtament mai adecvat, mai prietenos.

Dar e atat de mica! Ce sa invat un copil de sapte ani?

Incercam cu greu sa imi amintesc cum eram eu la sapte ani, in primul an de colegiu. Un ghem de ambitie si vise marete. O parte din ele s-au stins, unul cate unul, sub povara de a incerca sa devin adult.

As putea sa fiu alaturi de Timeea, sa o invat, sa o ghidez? Poate ca da.

Dar ce se va intampla peste un an, cand eu voi termina colegiul si voi deveni Vanator? O voi abandona si eu?

Iata subiectul perfect la care sa ma gandesc, pentru a-mi distrage atentia de la Adam.

Am simtit cum ochii mi se umplu iar de lacrimi, dar le-am alungat.

Si mi-am promis, inca dinainte sa iau decizia ca voi fi mentorul Timeei, ca nu o voi respinge si nu o voi abandona niciodata.

Capitolul 18: Primavara

-Nu pot sa cred ca ai acceptat! zise Ema entuziasmata. Rareori ei aleg mentori atat de tineri. O sa fie grozav!

Eram in parcarea colegiului, cu Ema si Ilinca, asteptandu-i pe tatal lor sa vina sa ne ia. Era prima zi a vacantei de primavara, iar in urma cu doar cinci minute ii spusesem directoarei Katenka faptul ca accept sa fiu mentorul Timeei.

Ma gandisem si sa ma razgandisem de zeci de ori. Era distragerea perfecta, dar copilul ala nu putea fi doar o distragere. Trebuia sa imi dai silinta, sa o fac cum trebuie. Era, totusi, o responsabilitate imensa.

Pe parcursul vacantei, pentru ca atat eu cat si Ema si Ilinca eram foarte stresate, ne-am facut abonament la o sala de box si am petrecut mult timp acolo, antrenandu-ne.

Pentru Ilinca, studiile se incheiasera. Majoritatea celor din anul 11 se intorceau la colegiu dupa vacanta, insa nu mai faceau ore. Doar antrenamente si pregatiri pentru examenul final; examenul care decide daca, dupa atatia ani de munca, vor vedeni Vanatori.

Desi eram in vacanta, stresul se resimtea mai puternic in fiecare zi. Noi eram mai aproape de ultima iesire in lume, despre care ne inchipuiam doar ca va fi cea mai grea, iar pentru Ilinca erau zilele de dinainte de examen.

Cand eram toate trei in aceeasi camera, atmosfera era atat de tensionata, incat o puteai taia cu cutitul.

In timpul liber, aveam la ce sa ma gandesc. Adam. Adam si iar Adam. Cat de nenorocit a fost. Cat de mult in iubesc! Oare cand se va intoarce?

Si Timeea. De fiecare data cand mintea mea o lua pe o vale abrupta si depresiva, ma gandeam la pustoaica aia care depinde atat de mult de mine. Puneam la punct antrenamente, lovituri si multe lucruri care trebuie sa o invat.

Era scaparea mea, cand gandurile referitoare la Adam amenintau sa ma inconjoare si sa ma sugrume.

Ne-am intors la colegiu in seara de dinaintea inceperii orelor. Din nou, la nici o ora dupa ce am ajuns, mi-a aparut pe bratara urmatorul antrenament: urmatoarea zi la cinci dupa-amiaza. Ma intrebasem daca va fi cu Diana sau cu Adam.

Am profitat de ocazie pentru a intra in meniul din aplicatie destinat mentorilor si am programat primul antrenament cu Timeea la ora sase seara.

Cei din primul an aveau ore doar dimineata, iar orarul nostru era ceva mai lejer, probabil ca sa avem timp de mai multe antrenamente.

Cand am intrat in sala de antrenament a doua zi, eram vag constienta ca bolborosesc singura, gandindu-ma la cum voi structura primul antrenament cu Timeea.

Diana se obisnuise cu ciudateniile mele, stiam ca nu ma va judeca. Dar cand mi-am ridicat ochii din pamant, putin aeriana, nu am vazut-o pe Diana. Ci pe Adam.

Ce bine ca m-ai anuntat ca te intorci, maestre! am zis in sinea mea.

M-am uitat cateva secunde lungi la el si el la mine, fara sa spunem nimic.

-M-am intors, spuse cu un sfert de buze.

-Observ, am zis punand toata raceala de care eram in stare in acel cuvant.

Aproape ca suna de parca imi parea rau ca s-a intors, desi nu era asa. Daca nu l-as fi cunoscut niciodata, viata mea ar fi fost mai simpla. Poate as fi fost impreuna cu Viktor, care profita de orice moment sa se afle in preajma mea. Poate as fi avut un mentor care nu se joaca cu mine, trecand de la o stare la alta. Poate….

-Ariana, spuse el.

Vocea ii era calda si oricat as fi vrut sa nu ma topesc, ei bine, era peste puterea mea sa rezist.

-A trebuit sa plec, continua el. Era o misiune importanta si…

-Nu conteaza, l-am interrupt. Hai sa ne antrenam.

Si fara alte cuvinte, mi-am inceput incalzirea.

Am lucrat mai mult cu katana, cu care chiar evoluasem binisor in ultimele saptamani. Era arma de baza a Dianei si ii fusese usor sa ma invete multe scheme.

-La genul asta se lovitura, tinteste putin spre dreapta, ma corecta el.

-Diana mi-a zis sa tintesc drept, i-am taiat-o.

Eram nedreapta? Nu stiu. Daca nu ar fi vrut sa ma antreneze altcineva, nu trebuia sa plece.

-Si eu iti spun sa te duci spre dreapta, insista el.

-De ce?

-Esti putin mai scunda decat Diana, iar lovitura ta va avea mai multa forta daca o ajuti impingand greutatea ta in sus.

Nu am mai comentat, am facut ca el.

Restul antrenamentului a continuat fara sa ne contrazicem, de fapt, fara sa ne adresam foarte multe vorbe, dar cand s-a incheiat, parea ca vrea sa discute cu mine.

Insa usa salii s-a deschis si a aparut Timeea, carand o geanta sport aproape putin mai mare decat ea.

L-am ignorat total pe Adam si m-am dus la ea.

-Esti pregatita? am intrebat-o fortandu-ma sa zambesc.

-Da, raspunse zambind si ea.

-Bun, hai sa facem incalzirea. Vom alerga in jurul salii de cate ori, facem niste exercitii apoi simulam o lupta. Nu e un test sau ceva, vreau doar sa vad la ce nivel esti, bine?

-Bine.

Nu stiu exact cand a plecat Adam din sala, dar cand m-am intors si am inceput sa alerg impreuna cu Timeea, nu mai era acolo.

Timeea era la un nivel bun, pentru varsta ei. Stia cateva lovituri de baza si le aplica bine, dar nu avea o rezistenta fizica prea buna. Insa prin exercitiu se va perfectiona.

-De acum incolo, dupa fiecare antrenament, vreau sa alergam cel putin zece minute. Te ajuta sa iti dezvolti musculatura si sa capeti rezistenta, bine? Si daca poti, o data sau de doua ori pe saptamana, alearga prin curte sau mergi in sala de fitness si fa banda, o sa te ajute.

-Bine, zise ea. Dar nu vreau sa merg singura la fitness.

-O sa vin cu tine intr-o zi, i-am spus.

Dadu din cap si se duse sa isi ia geanta.

-Timeea?

-Da?

-Sa stii ca eu nu sunt doar antrenorul tau. Daca ai nevoie de ceva, vrei sa discuti despre o problema sau ai nevoie de un sfat, poti veni la mine oricand.

-Bine. Pa, Ariana! zise ea mergand spre iesire.

***

Zilele treceau repede, prea repede. Vremea era tot mai calda, ducandu-ne cu pasi repezi catre inceputul lunii mai. Elevi din anii 10 si 11 nu se mai tineau de petreceri si distractii. Toti erau concentrati pe urmatoarele cumpene ce se zareau venind.

Vorbeam mai putin, dar invatam mai mult. Atmosfera parca se schimbase si pot sa jur ca daca te uitai atent in camera de zi, vedeai copii dezbracandu-si copilaria, lasand-o acolo, pe canapea, si ridicandu-se adulti plini de griji, care aveau in minte un singur lucru: reusita.

Profesorii toti isi pusesera in cap sa ne asculte, ca sa ne incheie mediile cat mai repede. Antrenamentele cu Adam si cele cu Timeea ma epuizau, iar asupra mea si a colegilor meu plutea incertitudinea celei de a treia iesiri, care urma, dar nu fusese anutata inca.

Vineri dupa-amiaza, cum ma indreptam spre sala de antrenament, unde urma sa ma intalnesc cu Timeea, aproape m-am ciocnit de Adam in drumul meu.

-Esti un om tare greu de prins, glumi el. Hai, te conduc pana la sala, trebuie sa vorbim ceva.

Adam avusese mai multe tentative de a-mi explica de ce a plecat asa, dar eu insistam ca nu vreau sa ascult si faceam astfel incat sa evit discutia. Asa ca speram sa nu o reia, ca de data asta nu prea aveam unde sa fug.

-Antrenamentul de urmatoarele trei sambete va trebui mutat. Ma gandeam sa il punem vinerea.

-Am antrenament cu Timeea. Stii, trebuie sa ma ocup de ea…

-Stiu, cine crezi ca te-a recomandat?

Nici nu ma mai soca. Ma obisnuisem sa nu ma mai socheze nimic la Adam.

-Deci tu ai fost, am zis.

-Da, pai erai atat de sigura ca eu fac totul gresit si tu stii cum se face mai bine, zise Adam ranjind.

Mi-am dat ochii peste cap, putin cam prea teatral.

-Ce se intampla sambata, de ce nu ne mai putem antrena? am intrebat incercand sa pun lucrurile cap la cap.

-Ah, ma bucur ca intrebi. Peste doua saptamani e ceremonia celor din ultimul an. Sunt anuntati cei care au intrat in randurile Vanatorilor si se face o festivitate. Peste trei saptamani este Ceremonia Sangelui. Cei din anii noua si zece pot sa ia parte ca spectatori la ambele, dar daca vrei sa mergi, trebuie sa iti rezervi un loc din timp, se dau repede.

Stiam ce e Ceremonia Sangelui: o festivitate pompoasa in care semivampirii care au terminat scoala, daca fac o cerere in sensul asta, se pot transforma in vampiri. Seamana de fapt cu o impartasanie a ortodocsilor; fiecare bea o lingurita cu sange, iar ADN-ul nostru de vampir il recunoaste imediat si incepe transformarea. Am auzit ca e destul de spectaculos.

-Stai! am zis si chiar i-am pus o mana pe umar, sa se opreasca din mers. Ce se intampla urmatoarea sambata? Sambata asta care vine, maine, cum ar fi?

Adam se intoarse la mine, zambind cu toata gura, lucru extrem de rar la el.

-Ultima iesire in lume, spuse el simplu.

-Oh!

Imi scapase acea interjectie, desi ma jurasem ca imi voi tempera reactiile in preajma lui. Dar el parea destul de multumit de fapt ca reusise sa ma surprinda.

-Poti sa imi spui ceva despre ea? am intrebat.

-Pot sa iti spun o gramada de lucruri. Cum ar fi ca plecarea e la 12 ziua, ca mergem intr-o padure langa Bran si ca va fi, de fapt, destul de simplu. Atat.

-Aha…e bine ca tot stiu ceva, presupun.

-Antrenamentele, imi reaminti el.

-Pe cel de maine il recuperam marti sau miercuri, iar urmatoarele pot fi vinerea, de la sase. E bine?

-E bine.

Si fara sa mai spun altceva, am intrat in sala de antrenament, unde Timeea ma astepta deja.

Antrenamentele cu ea decurgeau bine, evolua frumos. Dar as fi vrut sa fie putin mai deschisa, sa discute cu mine si alte lucruri. Adam avea dreptate intr-o priviinta: nu e usor sa fii mentor.

Capitolul 19: Iesirea

Comparand informatiile pe care le aveam cu cele pe care le primise Ema, am inteles ca nu vom avea activitate impreuna la ultima iesire.

-Mie mi-a zis ca mergem la o cabana de langa Zarnesti, fara alte detalii.

-Ar fi fost frumos sa mai fim impreuna, ca la test, am oftat.

-Da, stiu, ne-am completat atat de bine!

-Ema… nu te-am intrebat niciodata. De ce ai vrut atunci sa fiu eu liderul? Esti cel putin la fel de buna, poate chiar mai buna decat mine. Ai fi meritat sa fii lider.

-Si Nico, Bogdan, Collin, ma rog, toti au fost foarte buni. Dar nu e vorba despre asta. Nu e despre cine merita, ci despre cine poate sa isi asume asta. Tu nu te pierzi niciodata in fata pericolului, asa ca ni s-a parut natural ca tu sa fii liderul. E o responsabilitate, nu un premiu.

-Oh, daca pui problema asa…

Era sambata dimineata si amandoua ne invarteam prin camera fara scop, asteptand sa se faca ora 11:30 si sa pornim spre centrul de comanda.

-Adam mi-a zis ca o sa fie simplu, am spus.

-Poate e o strategie, zise Ema. Poate vrea sa te faca sa crezi asta. Trebuie sa fie greu, nu? Asa e logic.

-Stiu. Nu inteleg nimic, am spus oftand si m-am asezat pe pat.

-Hai sa discutam despre altceva, poate trece timpul mai repede, propuse Ema.

-Bine. Ce faci in vacanta de vara?

-Hmm, probabil ma duc acasa. O sa fie plictisitor, dar nu prea am ce face. I-am amenintat pe ai mei ca o sa ma emancipez daca nu ma lasa sa plec singura undeva.

-Si ce au zis?

-Pai, au acceptat sa ma lase pana la urma, dar unde sa plec? Sa calatoresti singur, desi e un lucru pe care colegiul il sustine pentru elevii din ultimii ani, nu e prea distractiv.

-Ce zici despre Spania? am intrebat zambind.

-La centrul pe care il conduce mama ta? spuse Ema incantata.

-Da, pai, nu garantez ca nu ne vom plictisi, dar macar ne putem antrena, sa nu ne pierdem conditia fizica. Urmeaza ultimul an.

-Nu imi aminti, ca ma ia greata de emotii si stres.

-Gata, nu vorbim despre asta inca. Si oricum, am zis revenind la ideea cu vacanta, nu e nevoie sa stam acolo tot timpul, mama abia asteapta sa imi dea niste bani si sa scape de mine de pe capul ei.

-Unde am putea sa mergem?

-Practic oriunde. Barcelona, Madrid, nu stiu. Ai vazut Parisul vreodata?

-Nu.

-Bun, mergem la Paris si ne agatam lacat din ala, pe Pont des Arts, ca sa ne juram prietenie vesnica.

Ema pufni in ras.

-Asta suna bine, dar si putin deprimant.

-Sa vezi ce deprimant e sa te plimbi singura in Paris, zis spus razand. Sa te plimbi cu cea mai buna prietena, e aproape ca o poveste.

M-am uitat la ceas si am inceput sa fac pasi prin camera, agitata. Mai aveam putin.

-Sa trecem cu bine de iesirea asta si dupa aia ne facem planuri pentru vara.

-Partea buna e ca la cat de bine ne-am descurcat la primele iesiri si teste, si daca o facem de oaie, tot reusim sa ne mentinem primele din an.

-Hai mai Ariana, nu ai si tu orgoliu? Cum sa o facem de oaie?

-Nu am orgoliu. Mi l-a calcat Adam in picioare cu mult timp in urma. O parte din el cred ca i-a ramas pe talpa si l-a sters pe pres.

-Lasa ca am eu pentru amandoua. O sa ne descurcam excelent.

-Hai ca nici nu ai standarde ridicate, am spus razand.

-Sa mergem, spuse ea lunadu-ma de brat. Excelenta, Garcia! intona incercand sa il imite pe Adam.

Ajunse la centru, am observat cu mirare ca pe cat eram noi de incordate, pe atat erau mentorii de relaxati. Oare chiar urma ceva usor sau era o mascarada?

-Hai, imi spuse Adam mergand la parcare.

M-am indreptat catre portiera pasagerului, dar el m-a oprit si mi-a dat cheile masinii. Am fost atat de socata, incat era sa le scap pe jos. De doua ori.

-Ma lasi sa conduc? Serios?

-Eu zic sa te urci la volan pana nu ma razgandesc, spuse zambind.

M-am urcat repede, mi-am aranjat oglinzile si mi-am pus centura. Am pornit incet, pentru ca simteam ca daca o sa imi moara motorul, Adam va rade de mine o saptamana.

-Deci, spuse el.

-Deci?

-Iesirea asta nu e ca sa demonstrezi ce stii, ci mai degraba ca sa inveti ceva nou. In apropiere de Bran, prin padure, a fost raportata o asezare de Nosferatu.

-O asezare?

-Da, se pare ca s-au stabilit intr-o cabana abandonata.

-Ce fac acolo?

-Atrag turisti, in mare parte, spuse Adam.

-Dar e o intamplare ca sunt atat de aproape de colegiu?

-Nu, din pacate. Fiintele atinse de magie neagra, mai ales Nosferatu, bantuie in apropierea colegiilor de ani buni.

-Vaneaza vampiri? am intrebat amintindu-mi de discutia noastra de acum cateva luni.

-Sa faci stanga la urmatorul sens giratoriu. Nu stim exact. De obicei Vanatorii ii extermina rapid, dar de data asta am decis sa incercam sa ii interogam. Nu stiu daca o sa iasa ceva, dar am profitat de asta ca sa va ducem si pe voi, sa vedeti despre ce e vorba.

-Sunt mai multe astfel de asezari?

-Douazeci, pe o raza de 15 kilometri.

-Enorm! am spus socata.

-Asa este. Vom desfasura misiuni concomitent. De fapt, colegii mei vor desfasura misiunile. Noi ne tinem la distanta, langa tamaduitoare. Daca reusesc sa captureze vreunul si sa il interogheze, intram sa il vezi.

-Uau!

Chiar nu am putut sa spun altceva. Era mai simplu, intr-un fel. Dar era mult mai complicat, pentru ca asta era viata reala. In viata reala, Nosferatu ucid fara mila, nu doar iti dau un branci sau un pumn in tampla.

Ne-am oprit sa mancam ceva. Mancat e mult spus. Am facut eforturi considerabile sa mestec mancarea si sa o imping in stomac. Iar in loc de stomac aveam doar un gol limens, care ameninta sa ma inghita. Am zis un gol? Cred ca era o gaura neagra. Gandul ca voi vedea pentru prima data Nosferatu, unii adevarati si periculosi, era infiorator.

Plecand de la restaurant, am condus spre o mica pensiune, unde urma sa ne cazam. Si chiar cand aproape ajunsesem, m-a oprit politia.

-Ce fac? l-am intrebat panicata pe Adam.

-Opresti, a zis el inghitind in sec.

Am oprit. I-am dat politistului permisul meu rusesc, dar nu a parut multumit.

-Domnisoara, permisul dumneavoastra nu este recunoscut in aceasta tara. Trebuie sa dati un examen ca sa il reinoiti, dar asta dupa ce impliniti 18 ani.

-Nu pot sa cred! i-am raspuns eu in rusa.

Am zis ca daca tot e teatru, sa fie pana la capat.

Adam m-a impins de umar, lipindu-ma in scaun. Apoi s-a aplecat peste mine, privindu-l direct in ochi pe politist.

-Desigur ca e valabil, a spus el incet si apasat, pe un ton straniu. Verificati din nou.

Politistul s-a uitat la permisul meu, apoi la Adam, iar la permis si iar la Adam. Apoi, cu un gest scurt, mi l-a inapoiat si m-a lasat sa plec.

-Ce a fost asta? am intrebat in timp ce demaram in tromba.

-Ceva despre care nimeni de la colegiu nu poate sa afle vreodata, spuse el serios.

-Tocmai l-ai constrans?

Adam nu a raspuns, ocupat dintr-o data sa se uite pe geam.

-Ai constrans politistul! Se presupune ca e un talent aproape pierdut printre vampiri. Putini il au, si mai putini stiu sa il stapaneasca.

Evient ca Adam il avea si il putea stapani. Daca era cineva care putea face asta, el era.

-Am ajuns, uite un loc de parcare.

Am coborat fara sa ne mai spunem nimic. Faza cu constrangerea parea deja un subiect inchis, despre care mentorul meu nu isi dorea sa discute.

Ne-am oprit la receptie, apoi am lasat cele cateva bagaje in camera, ne-am luat strictul necesar si am pornit din nou. De data asta, nu am mai avut norocul sa ma urc la volan.

Am mers cam zece minute, apoi Adam a scos masina in afara drumului si a stins farurile. S-a aplecat apoi sa deschida torpedoul, iar mana lui mi-a atins genunchiul pentru o secunda.

A scos de acolo un cutit mare, usor curbat si bine ascutit. Nu era atat de mare precum katana mea, dar putea produce pagube serioase.

-Teoretic, nu iti trebuie. Practic, vreau sa il ai, pentru orice eventualitate.

L-am luat si mi l-am prins la centura.

Mai scoase din torpedo si o statie de emisie-receptie si o porni.

Echipa Zarnesti, raporteaza.

Era vocea lui Mathias, care coordona misiunile de la distanta.

Misiune incheiata, nu am putut captura niciunul. Vocea Dianei rasuna din statie.

Toate echipele ce actioneaza la Bran, sa se pregateasca! se auzi din iar.

-Hai, sa mergem, zise Adam.

Capitolul 20: Nosferatu

Am inaintat incet, prin padure.

-Nu ne grabim, sopti Adam. Vreau sa fii atenta la orice sunet, orice fosnet printre copaci, orice ti se pare ca e in neregula. Foloseste-ti toate simturile pentru a sti mereu daca suntem in siguranta.

Am ascultat padurea tacuta. La inceput, nu se auzea nimic in afara de zgomotul pasilor nostri. Apoi, am auzit foarte incet si infundat, zgomotul mai multor pasi ce se auzeau din departare. Zeci de pasi ce marsaluiau prin padure.

-Vanatorii se indreapta spre cabana, am spus.

-Asa este, perfect. Hai sa mergem dupa ei.

Am mers cam 50 de metri, pana cand le-am gasit, ascunse in spatele unor copaci mari, cu crengi dese: tamaduitoarele.

Adam a scos din nou statia de emisie-receptie si de data asta alta voce a transmis.

“Echipa 1 la intrarea principala.”

“Echipa 2 la intrarea secundara”

“Echipa 3 in rezerva.”

Simteam cum imi creste adrenalina. Vanatorii urmau sa atace in orice moment.

-Spune-mi care e strategia, zise Adam.

-Echipa 1 e cea mai numeroasa. Intra pe usa din fata si toata atentia Nosferatu e asupra lor. Echipa 2 intra prin spate, verifica toate incaperile si apoi ofera ajutor echipei 1. Iar echipa 3 sta afara, pentru a oferi ajutor la nevoie.

-Foarte bine.

Doua laude de la Adam in decurs de mai putin de zece minute era probabil un record. Dar nu am avut prea mult timp sa ma bucur, caci vocea lui Mathias s-a auzit din statie si mi-a ingetat sangele in vene.

“Atacati!”

Am ramas pe loc, incordata la maxim. Intr-un final, Adam a facut cativa pasi, iar eu l-am urmat, automat.

-Dureaza prea mult, spuse el. Ceva nu e bine. Daca nu aflam vesti curand, ma duc sa verific.

M-am uitat la el cu o privire panicata. Ma lasi singura aici? Asta as fi vrut sa il intreb, ca un copil caruia ii e frica de intuneric. Bine, frica mea era fondata, caci intunericul era real si letal.

“Intariri, urgent!” ceru o voce din statie.

Pe funal se auzeau zgomote de lovituri si maraituri.

“Echipa 3 intra!”

“Confirmat.”, se auzi iar vocea lui Mathias.

-Nu e bine, zise Adam.

-Ce ar fi putut sa mearga rau?

Era cumva o intrebare retorica. Ce ar fi putut sa mearga rau cu Nosferatu? O gramada de chestii, sincer.

-Spune-mi tu, zise Adam.

-Sunt mai multi decat s-a estimat. Sau sunt insotiti de jurati sau trezitori.  Sau… cel mai rau scenariu: stiau ca venim si ni s-a intins o capcana.

Adam dadu incet din cap, semn ca am dreptate.

“Mai multe intariri, suntem depasiti numeric!” se auzi iar o voce de barbat.

“Echipa  4 ajunge in 15 minute.” se auzi iar vocea lui Mathias.

In 15 minute puteau fi toti morti, dar nimeni nu parea ca ar vrea sa sublinieze asta.

Adam duse statia catre gura si apasa un buton. Stiam cumva ce urmeaza sa faca inainte sa deschisa gura. M-am uitat la el si aproape ca l-am implorat din priviri sa nu o faca, dar nu a contat.

-Aici Adam Orlov, cer permisiunea sa intru.

Am simtit ca imi cade cerul in cap. Stiam ca e lucrul corect de facut, sa intre sa isi ajute colegii, dar o parte egoista din mine ar fi vrut sa ramana aici, sa ma apere. Iar o alta parte, de-a dreptul ingrozita, se intreba daca se va intoarce cu bine.

“Confirm, poti intra, Adam”.

Adam imi inmana statia si cheile masinii.

-Daca lucrurile degenereaza, misiunea ta e sa le protejezi pe tamaduitoare, spuse aratand catre cele doua femei care stateau la cativa metri in spatele nostru.

-Am inteles.

-Daca noi toti murim, le urci in masina si le duci la colegiu.

-Nu spune asta, am gemut in timp ce simteam ca mi se umplu ochii de lacrimi.

Adam imi atinse mana pentru o secunda.

-O sa fie bine. Tine cutitul la indemana.

Si fara alte instructiuni, si fara sa se uite inapoi, pleca.

M-am dus mai aproape de tamaduitoare. Simteam ca inima imi bate prea repede si prea tare. Atat de tare, incat nu ma puteam concentra la alte sunete.

-Tu esti macar Vanator? ma intreba una dintre tamaduitoare.

Era o femeie pe la 30 de ani, creola cu parul negru si cret prins in coc.

-Nu, am recunoscut. Dar am calitatile necesare sa va apar, am adaugat.

-Ai avea, daca nu ai face pe tine de frica, zise cealalta, o tipa cu parul blond-deschis si ochii albastri. Da-mi mana.

I-am intins mana si de cum m-a atins am simtit ca ma calmez. Nu stiam ca pot vindeca si astfel de stari.

Am scos cutitul si l-am prins bine cu mana dreapta, in stanga avand statia. Nu stiu cat am stat asa, probabil 10 minute sau mai putin. Timpul parca se dilata si se contracta, facandu-ma sa nu pot estima cat a trecut de cand a plecat Adam.

“Unii din ei au evadata din cabana.” spuse o voce din statie si am stiut imediat ce am de facut.

-Are vreuna din voi permis? am intrebat.

-Eu, zise blonda.

I-am dat cheile masinii.

-Daca apare ceva, alergati spre masina, e la marginea drumului, un Audi Q8 negru. Mergi cu farurile stinse pana intri pe DN. (nota: drum national)

Le-am zorit spre marginea padurii. Estimam ca nu mai avem mult pana la masina, cand s-au intamplat trei lucruri, foarte repede unul dupa celalalt: am auzit pasi in spatele nostru, din statie s-a auzit vocea Dianei “echipa 4 ajunge in 5 minute”, apoi am auzit de undeva din spate, un  marait.

-Fugiti! am strigat catre tamaduitoare si m-am intors, cu cutitul pregatit, sa imi infrunt inamicul.

Oricate poze si filmulete explicative as fi vazut in scoala, nu au fost suficiente sa ma pregateasca pentru asta.

Fiinta din fata mea avea piele pamatie, ochi rosii care pareau plini de sange si colti lungi, care se rasfrangeau peste buza de jos. Degetele lungi i se terminau cu gheare ascutite, iar maraitul lui parea scos de o bestie venita direct din Iad.

Bineinteles, era o bestie. Tot ce e mai rau, mai nenorocit si mai letal pe pamant: un Nosferatu.

M-a atacat fara sa stea la discutii. I-am oprit lovitura, lovindu-i mana cu sabia. Si-a tras mana inapoi, repede. Il ranisem, dar foarte putin.

Urmatorul atac a fost fulgerator si a reusit sa ma faca sa ma lovesc de un copac. Am clipit de mai multe ori, incercand sa imi recapat echilibrul. Nosferatu venea spre mine, hotarat.

M-am lasat putin in jos si am strans mai tare cutitul, care doar o minune facuse sa nu imi cada din mana, cand m-am lovit pe copac.

Am reusit sa ma feresc de cea mai mare parte din lovitura si i-am infipt cutitul in umar. O lovitura nici pe departe suficienta cat sa il scoata din joc.

Inima imi batea iar repede, mult prea repede. Adrenalina imi vuia prin corp si incepuse sa ma cuprinda panica. Nu voi reusi.

Nu voi reusi sa il inving. O sa mor aici.

Si nici macar nu am reusit sa devin Vanator inca.

Nosferatu s-a intors si m-a atacat din nou. Din gura deschisa ii curgea saliva.

M-am aparat in ultimul moment, cu cutitul. I-am pus lama la gat, dar nu avea putere sa taie prin muschii si oasele si tendoanele unei fiinte aproape nemuritoare.

M-a impins la pamant si am reusit sa pastrez lama cutitului apasand pe gatul lui, dar nu mai conta. Coltii lui se apropiau de fata mea.

Nu voi reusi. Ema va pierde si a doua cea mai buna prietena, ucisa de Nosferatu. Mama imi va face o inmormantare frumoasa, probabil. Oare Adam va participa? Oare va plange?

Coltii creaturii erau la cativa centimetri de fata mea. Urma sa ma muste, sa ma sece de sange, de viata. Lama cutitului era inca la gatul lui, dar degeaba.

Vor spune ca am murit in lupta, ca un erou. Dar oare va conta? Mai conteaza toate astea, cand esti mort? Am simtit cum lacrimile imi curg pe obraji.

Apoi, prin valmaseala de ganduri, cand Nosferatu aproape ajunsese cu coltii la fata mea, mi-am amintit: echipa 4 urma sa ajunga in scurt timp. Cinci minute. Trebuia  sa rezist doar cinci minute, apoi ei ma vor salva.

Am reusit sa ii dau un genunchi in stomac. Mi-am pus toata puterea in el, dar nu a parut sa conteze. Creatura era aproape urcata pe mine si parea ca a castigat lupta.

Am impins lama cutitului cat de tare am putut in gatul lui.

Nu vrreau sa mor! am strigat si ochii lui rosii s-au facut mari.

Apoi s-a auzit un trosc . Nu a inteles initial de unde vine, apoi mi-am dat seama ca lama cutitului ii intrase in piele. Am impins mai tare, punand toate forta pe care o aveam in acea incercare.

Nosferatu s-a dat in spate, naucit. Parea ca ar vrea sa fuga. Si parea o idee buna sa il las. Era sansa mea sa scap cu viata din asta.

Dar o alta parte din mine, una pe care nici nu stiam ca o am, una plina de ura si inversunare, ma controla acum.

Intr-un ultim efort dureros, m-am napustit asupra lui si am lovit cu cutitul, cu toata puterea.

Cutitul a cazut pe jos. La fel si capul creaturii.

M-am prabusit in genunchi, sfarsita. Nu mai avea putere sa ma ridic.

Mainile imi tremurau incontrolabil si aveam un suspin in piept, pe care simteam ca daca ii dau drumul, se va transforma in urlet.

Ma uitam la Nosferatu si nu imi venea sa cred ca e mort. Ca eu am facut asta. Cu cateva secunde in urma, credeam ca o sa mor.

Am auzit pasi in spatele meu si m-am repezit la cutit. Era naclait de sange si alunecos, dar l-am apucat oricum si m-am intors sa infrunt orice m-ar fi asteptat.

-Ariana! Esti bine?

Era Diana, mentorul Emei si liderul echipei 4.

Am lasa cutitul sa cada in iarba, dar nu am reusit sa scot vreun sunet.

-Tamaduitoarele? Unde sunt?

Vocea Dianei era poruncitoare si m-am gandit ca probabil ar fi venit sa ma scuture putin, daca nu ii raspundeam.

-In siguranta in masina, am reusit sa zic.

-Dute la ele. Noi intram in cabana.

Mi-am tarat picioarele spre masina, pe un drum care parea ca nu se mai termina, desi in realitate erau doar cativa zeci de metri.

Cele doua tamaduitoare au venit la mine de cum m-au vazut si fara vreun cuvant, au inceput sa ma vindece.

Apoi m-am prabusit pe iarba, incapabila sa ma mai misc.

Capitolul 21: Iubirea

Nu stiam cat e ceasul sau ce se intampla in cabana. Stiam doar vag unde sunt.

Picioarele imi inghetasera si mainile inca imi tremurau. Tamaduitoarele stateau langa mine, dar nu isi permiteau sa ma vindece mai mult. Puterile lor erau limitate si trebuia sa si le pastreze pentru zecile de Vanatori care se vor intoarce raniti.

Chiar cand ma intrebam, cu inima stransa, daca se vor intoarce toti, am zarit lumini in padure. Echipele de Vanatori veneau spre noi.

Adam era in fruntea lor, calcand apasat. Avea tricoul patat de sange si ma intrebam daca e al lui.

A alergat spre mine cand m-a vazut. M-am agatat pur si simplu de el, nesigura pe picioare.

-Ariana, esti bine?

-Da. Tamaduitoarele m-au vindecat.

-Am incercat sa te contactez prin statie, dar nu ai raspuns, zise el plin de ingrijorare.

-Oh…cred ca am pierdut statia in lupta.

-E in regula.

A incercat sa ma sprijine, dar pur si simplu picioarele nu ma ascultau. Pana la urma, m-a ridicat in brate.

-Ne intoarcem la pensiune, spuse el, nu stiu exact cui. Poti sa cauti tu statia si cadavrul Nosferatului?

-Da, sigur, spuse Diana. Du-te!

Adam m-a dus pana la masina si m-am lasat sa cad pe scaunul din dreapta.

-Ce s-a intamplat acolo? am intrebat.

Glasul meu era ragusit si nu aveam idee de ce.

-Am reusit sa ii invingem, fara pierderi din partea noastra. Multi raniti, dar nu foarte grav. Echipa Dianei ne-a salvat. Din pacate nu am reusit sa capturam niciunul.

-Erau multi?

-De trei ori mai multi decat ne asteptam, zise Adam cu un oftat.

-Dar Diana nu trebuia sa fie cu Ema? am intrebat.

-Misiunea lor a inceput mai devreme decat a noastra si s-a terminat repede, fara incidente. A reusit sa stranga rapid o echipa si sa vina aici.

Adam parca masina in spatele pensiunii.

-Poti sa te tii pe picioare? intreba el in timp ce isi punea o mana pe talia mea, pentru a ma sustine.

-Da, cred ca da.

-Bine, ramai langa mine, exact asa, spuse lipindu-mi capul pe umarul lui.

-De ce?

-Un mic tertip, ca sa nu vada persoana de la receptie cum arati.

-Cum arat?

Adam se uita la mine. Direct in ochii mei, din nou, de parca ar fi putut sa imi priveasca direct in suflet. Aveam impresia ca urmeaza sa ma sarute, dar apoi si-a mutat privirea si am inaintat incet spre intrarea in pensiune.

Receptionera nu ne-a aruncat nicio privire, iar Adam a rasuflat usurat.

Cand am intrat in camera si am aprins lumina, m-am pomenit uitandu-ma la o fata de varsta mea, cu parul ciufulit, scapat din coada in care fusese prins, cu stropi de sange pe fata si zgarieturi pe maini. Mi-a luat cateva clipe ca sa inteleg ca fata aia eram eu, uitandu-ma in oglinda mare de pe perete.

-E ok, e ok, spuse Adam prinzadu-ma iar de talie, pentru ca dadeam semne ca o sa ma prabusesc.

M-a dus direct in baie si a intrat cu mine, apoi a dat drumul la apa.

Pielea ma ustura acolo unde apa calda curgea peste zgarieturi.

-Cred ca au fost foarte adanci, m-am trezit spunand. Dar nu imi amintesc exact cand le-am capatat.

-Se intampla, zise Adam in timp ce imi stergea fata cu un prosop. E din cauza adrenalinei.

-M-am descurcat prost, am spus cu un oftat. Dupa ce l-am omorat…nu stiu. Nu ma mai putea misca, parca eram…

-In stare de soc, zise Adam. E normal. E absolut normal.

-Da, dar…asa? am spus aratand spre mine, incercand sa subliniez cumva ca inca nu ma pot tine bine pe picioare.

-Ariana, te-ai luptat cu un Nosferatu. Singura. El e mort si tu nu. E ceva extraordinar!

Nu am mai comentat nimic,  nu mi se parea ca mai are rost.

Adam m-a dus in camera si m-am asezat pe pat. A luat o foarfeca si mi-a taiat tricoul si pantalonii de trening. Materialul se lipise de rani in multe locuri si a fost o munca grea si dureroasa sa il dezlipeasca.

Cand a terminat, a inceput sa imi dezinfectele ranile si sa le unga cu unguent calmant.

Fusesem ranita serios, imi dadeam seama, desi nu imi aminteam exact cum. Tamaduitoarele ma vindecasera atat cat s-a putut, dar tot mai aveam taieturi si zgarieturi destul de urate.

Eram vag constienta ca fiecare dintre ele ustura ca naiba si vag constienta ca stau in fata lui Adam doar in lenjerie intima.

In cele din urma, m-a ajutat sa ma bag in pat si m-a invelit cu pilota. A plecat la baie si s-a intors cateva minute mai tarziu cu haine curate si uscate.

S-a asezat langa mine in pat.

Pe masura ce incepeam sa imi revin, eram tot mai uimita ca sunt in viata. Am inceput sa tremur, amintindu-mi batalia, iar Adam m-a tras mai aproape de el.

M-am intors sa il privesc. Era greu de descifrat, ca de obicei.

-Am crezut ca o sa mor acolo, am soptit.

M-a tras si mai aproape, lipindu-si fruntea de crestetul meu. Am stat asa o vreme.

Telefonul lui a inceput sa sune, dar l-a ignorat. Apoi a sunat din nou. Adam s-a ridicat, dar nu ca sa raspunda, cum am crezut eu, ci sa il inchida.

-Nu raspunzi?

-E Mathias, care probabil vrea sa ma omoare pentru ca te-am lasat singura, sa te lupti cu un Nosferatu. Poate sa astepte pana maine, spuse zambind.

Era unul dintre zambetele acelea rare, oferite pe deplin. L-am tras mai aproape de mine si nu s-a impotrivit.

-Ariana, imi pare atat de rau pentru ce s-a intamplat!

M-am uitat in ochii lui  si am vazul acolo tristetea. Si regretul, si grija, si inca ceva.

Si atunci, s-a apropiat mai mult de mine si m-a sarutat. Buzele ni s-au lipit, strivindu-se. M-am lipit de el, gemand. Mainile mele il atingeau, flamande. Si ale lui, la fel. I-am scos tricoul si l-am tras mai aproape, tot mai aproape, bucurandu-ma de atingerea pielii lui peste a mea. Cand aproape ca ramasesem fara aer, buzele lui s-au mutat pe gat, sarutand pielea sensibila.

I-am impins pantalonii de trening in jos, peste solduri si m-am lasat pe spate, mutandu-mi mainile pe gatul lui, sa il trag mai aproape.

M-a cuprins iar intr-un sarut, lipindu-si buzele de ale mele si corpul de al meu. Mana lui mi-a trasat curbura soldului, apoi a urcat mai sus spre spate, catre inchizatura sutienului. Apoi a inghetat.

A mai ramas o clipa asa, lipit de mine, apoi s-a ridicat.

-Ariana…

Vocea lui parea chinuita, aproape fara suflu. Si aproape ca nu imi pasa. Aproape.

M-am asezat in sezut pe marginea patului, cu spatele la el. L-am auzit cum se ridica si se imbraca, apoi a venit si a pus pe pat, langa mie, geanta mea cu haine.

Nu mi-am ridicat privirea catre el.

Fusesem atat de sigura ca in seara asta se va intampla. Ca voi fi impreuna, pana la capat.

Ar fi trebuit sa stiu mai bine. Sa nu mai sper.

Dar iata-ma din nou aici, din nou respinsa, simtind ca nu valorez nimic.

Oricat as incerca, nu sunt suficient de buna.

-Ariana…

-M-am saturat, Adam.

Nu aveam putere sa fiu nervoasa ori sa tip. Nici sa ma uit la el.

-M-am saturat sa ma atragi si sa ma respingi dupa bunul tau plac. Sa imi fii amant cand iti convine si profesor, cand iti convine. Sa ai impresia ca sunt mereu aici, orice ai avea chef sa faci cu mine.

Nu a raspuns nimic.

-Asta inceteaza, Adam. Te hotarasti, aici si acum. Ma placi sau nu.

-Ariana…

-Ma placi sau nu? E simplu, Adam!

-Nimic din toate astea nu e simplu!

Poate eu nu mai aveam energie sa fiu nervoasa, dar Adam avea din plin.

-Nimic nu e simplu cu tine, cu noi. Sunt mentorul tau! Esti minora! Esti inca in scoala!

-Hai sa nu ne prefacem ca vreuna din astea conteaza cu adevarat.

-Dar conteaza, insista el.

-Nu. Nu au contat acum cinci minute si nu conteaza nici acum. Ce ar fi sa imi spui cu adevarat care e problema?

Nu mi-a raspuns. Ceream sinceritate absoluta de la cel mai ascuns om pe care il stiu. Nici nu ma asteptam sa mi-o ofere.

-Deci, care e problema? Nu sunt suficient de sexy? Suficient de matura? Suficient de… experimentata? am spus rostind ultimul cuvant cu scarba.

M-am ridicat si m-am dus spre fereastra. Eram inca in lenjerie, nu apucasem sa ma imbrac, nu mi se parea urgent.

Adam a venit in spatele meu. Ii simteam rasuflarea calda pe umar.

-Nu e nimic din toate astea. Tu esti superba. Doar ca eu nu imi permit sa ma las distras.

-Asta sunt eu pentru tine? O distragere? am spus intorcandu-ma cu fata la el.

-Nu ai fi doar asta. Nu esti. Dar cariera mea e cea mai importanta. Trebuie sa imi stiu prioritatile.

Iar eu nu sunt o prioritate. Stai linistit, maestre, si maica-mea la fel gandeste. Si taica-miu, de vreme ce nu a incercat vreodata sa ma vada macar.

Sunt obisnuita sa fiu respinsa, invizibila, neimportanta. Asta am fost toata viata.

Bineinteles, doar pentru ca sunt obisnuita, nu inseamna ca doare mai putin. Doare la fel de nenorocit de mult, cu atat mai mult cu cat imi doresc cu ardoare sa fiu importanta. Sa fiu iubita. Sa fiu vizibila.

Nu i-am zis toate astea. De fapt, nu i-am zis nimic. Mi-am luat geanta si am intrat in baie, apoi am incuiat usa.

Am dat drumul la apa si m-am asezat pe gresia rece, lasand lacrimile si suspinele sa curga, mute.

Vedeam prin geamul mic de la baie cum se lumineaza de ziua. Rasaritul venea, neafectat de toate dramele si toata durerea din viata mea. M-am imbracat, m-am spalat pe fata cu multa apa rece si am iesit din baie.

Adam statea pe podea, rezemat de pat, privind pe geam. Nu s-a intors sa se uite la mine.

M-am asezat pe pat si mi-am strans genunchii la piept. Eram pe cale sa atipesc, dar un ciocanit in usa m-a facut sa tresar. Adam s-a ridicat sa vada cine e.

-Zgatia asta mica nu a avut stare toata noaptea. A zis ca nu se poate calma pana nu o vede pe Ariana, se auzi vocea Dianei.

-Intrati.

In camera au intrat Diana si Ema, care a alergat direct la mine.

-Ariana, cum esti? Am aflat despre lupta cu Nosferatu. Esti ranita? Esti ok? Ai nevoie de ceva?

-Calmeaza-te. Respira. Sunt bine. Ma rog, cat se poate de bine, in circumstantele date.

Saraca Ema, retraise spaima si momentele de groaza de cand avea 11 ani.

-Am incercat sa te sun, Adam, zise Diana. Ai telefonul inchis.

-Probabil s-a descarcat, zise el nonsalant.

-Mathias a turbat. Va vrea pe amandoi la colegiu cat mai repede, sa dati declaratii despre ce s-a intamplat.

-Mai tarziu, zise Adam. Ariana nu e capabila sa povesteasca acum, dupa tot ce…

-Sunt foarte capabila, l-am interupt, transant. Daca Mathias vrea sa ne vada, ar trebui sa mergem acum.

Se uitau toti trei la mine, socati. M-am ridicat cu greu din pat, din cauza ranilor dar si din cauza starilor extremele prin care trecusem, ce parea ca isi cer drepturile.

-Noi plecam acum spre colegiu, spuse Diana. Ii spun ca sunteti pe drum?

-Ce ar fi sa merg eu cu voi? am spus venindu-mi ideea din mers.

Asa scapam de un drum penibil, impreuna cu Adam.

-Putem sa o luam, Diana? intreba Ema cu speranta.

Diana se uita la Adam. El dadu din umeri, un fel de “faceti ce vreti”. Minunat.

-Da, hai, strange-ti lucrurile si mergem.

Ema m-a ajutat sa imi strang lucrurile si sa ma incalt. Am aruncat direct la cos pantalonii si tricoul pe care ii taiase Adam, pentru ca nu mai puteau fi recuperati si nu imi doream o dovada a acestei nopti.

Diana i-a dat cheia de la masina Emei, spunandu-i ca vine si ea imediat.

M-am asezat cu dificultate pe bancheta din spate, iar Ema a venit langa mine.

-Spune-mi tot! Cum arata? Cum te-a atacat? Ce ai facut? Si cel mai important: cum ai reusit sa omori un Nosferatu?

Am tras aer adanc in piept.

-Aproape am facut dragoste cu Adam.

Capitolul 22: Cutremurul

Ema a ramas cateva clipe cu ochii bulbucati si gura intredeschisa.

-Doamne, fato, la cat esti de imprevizibila, am nevoie de o folie de distonocalm in fiecare buzunar. Stai, cum adica aproape ati facut…cat de aproape inseamna aproape?

Am oftat.

-Se pregatea sa imi desfaca sutienul. Apoi a inghetat si s-a retras. Aparent are alte prioritati si nu are nevoie pe distrageri, asta asa, pe scurt.

-Ce nenorocit!

-Mda, mie-mi spui.

Diana a urcat in masina si nu am putut sa ne continuam conversatia. Am profitat de timpul scurt petrecut pe drum pentru a trage un pui de somn foarte necesar, dat fiind ca nu dormisem toata noaptea.

In parcare ne astepta Mathias, nerabdator sa afle ce s-a intamplat.

-Garcia, in biroul meu acum.

M-am dat jos cu greu din masina.

-Esti ranita? spuse el nu atat de nervos.

-Da.

-Diana, cheama o tamaduitoare.

-Toate se refac dupa ce i-au vindecat pe Vanatori, zise ea.

-O sa rog o colega sa ma ajute cand ma intorc la camin. Ema, crezi ca poti sa o trezesti pe Caitlyn?

-Da, acum ma duc.

Ema lua bagajele noastre si porni spre camin. Iar eu, impreuna cu Mathias, mai mult am schiopatat decat am mers spre biroul lui.

-De ce nu ai venit cu Adam?

Ah, la naiba, speram sa nu observe aspectul asta.

-A ramas sa achite camera. Am auzit ca ma cautati si am zis sa vin cu Diana, ca sa ajung mai repede.

-Bine, zise in timp ce ma ajuta sa ma asez pe un fotoliu, in biroul lui. Deci ce s-a intamplat acolo?

-Dupa ce v-a anuntat ca intra, Adam a plecat, lasandu-ma cu tamaduitoarele. Cand s-a anuntat prin statie ca unii Nosferatu au fugit, le-am condus pe ele la masina. Unul din ei ne-a prins din urma. L-am auzit in spatele meu, le-am spus tamaduitoarelor sa fuga si am ramas sa il infrunt. Daca fugeam toate, erau sanse sa ne prinda pe toate, nu avea rost. Am aplicat regula reducerii daunelor.

Mathias nu s-a multumit cu aceasta relatare scurta, ci mi-a cerut multe detalii. I-am spus tot ce imi aminteam, fara detaliile siropoase, cum ar fi ca am fost convinsa ca o sa mor si ma intrebam daca Adam ar veni la inmormantarea mea. Pe astea le-am tinut pentru mine, incercand sa par cat mai profesionalista cu putinta.

M-a lasat sa plec peste jumatate de ora, cand a aparut Adam si l-a luat pe el la rost.

Am plecat din biroul lui Mathis mai obosita decat fusesem vreodata in viata mea. Mi-am tarat picioarele incet spre camin si m-am prabusit pe canapeaua din camera de zi.

Camera era pustie la primele ore ale diminetii. Soarele scalda jumatate din incapere, iar la geam se asezase un gugustiuc, ce canta de zor. Mi-am proptit capul de spatarul canapelei si am inchis ochii.

Cand aproape ca atipisem, langa mine s-a asezat Viktor. Pentru ca se pare ca imi era scris sa nu am parte de somn, altfel nu inteleg cum m-am procopsit cu el.

-Am auzit ca ai macelarit un Nosferatu, zise el zambind.

-Mdah, am raspuns monosilabil.

-Ariana…pot sa iti spun ceva?

Am clipit ca sa alung somnul care pusese stapanire pe mine.

-Da, ce e?

-Eu nu cred ca pot face asta. Adica…sa fiu mereu in pericol, sa nu stiu daca ma voi intoarce teafar dintr-o misiune…stilul asta de viata imi creaza anxietate si atacuri de panica. Pur si simplu, nu cred ca e pentru mine.

-O sa te retragi?

As fi vrut  sa il incurajez, sa ii spun sa aiba incredere, dar adevarul e ca nu prea era facut pentru asta. Functiona binisor atata timp cat cineva ii spunea ce are de facut, dar singur se pierdea. Plus ca magia ii scapa de sub control din cand in cand. Si daca nu simtea ca poate suporta, avea tot dreptul sa se retraga.

-Da, cand se termina anul scolar. Mai sunt cateva saptamani. Crezi ca fac ce trebuie?

-Asta doar tu stii. Fiecare poate decide pentru el ce e mai bine si ce isi doreste.

Se apropie de mine. Fetele noastre erau la cativa centimetri. Ii puteam numara pistruii de pe nas.

-Doare atat de tare, stii? Toata viata am crezut ca voi fi face asta, iar acum ma simt ca o barca de hartie pe care cineva a aruncat-o in ocean si pluteste in deriva.

Era atat de bine sa aud un barbat – fie el si un baiat de varsta mea – cum isi recunoaste sentimentele. Era ca o gura de aer proaspat, dupa tot calvarul cu Adam care nu ar fi recunoscut vreodata ca are sentimente.

Asa ca atunci cand s-a apropiat si mai mult, nu m-am retras. Poate pentru ca voiam sa vad care e gustul sinceritatii si a sufletului deschis. Poate penru ca voiam sa vad daca as putea saruta pe altcineva, sau cum s-ar simti.

Si-a apasat buzele peste ale mele, fara prea multa delicatete. Respiratia lui mirosea dulce-mentolat. Era placut, dar se simtea gresit.

Tocmai cand voiam sa ma retrag si sa ii spun ca asta e o greseala, usa care dadea in holul fetelor s-a deschis si a aparut Ema.

M-am desprins repede de Viktor si m-am uitat la ea. Ma asteptam sa fie socata sau amuzata, poate chiar sa faca o gluma despre faptul ca a dat peste noi, pe urma sa dezbatem cine saruta mai bine, Adam sau Viktor.

Ema era socata. Dar  mai era ceva, ceva ce nu am inteles imediat: dezamagire, tristete, tradare, suparare. Una din astea sau toate la un loc.

S-a intors val-vartej si a iesit din camera de zi, trantind usa in urma ei.

-Ema! am strigat dupa ea.

M-am ridicat de pe canapea si am pornit in fuga dupa ea. Am gasit-o in dormitor, stand pe scara ce ducea la patul ei. Parea furioasa si avea lacrimi in ochi.

-Ema, ce s-a intamplat? am intrebat tematoare.

-Ce s-a intamplat? Pe bune, ce s-a intamplat? Pai mai bine  spune tu ce s-a intamplat!

Am ramas muta, fara sa inteleg exact de ce e atat de furioasa.

-Vrei sa le ai pe toate, nu-i asa? Sa fii cea mai buna, centrul atentiei, sa te mozolesti cu Adam, toate astea nu iti ajung? A trebuit sa te saruti cu Viktor, fara sa te gandesti ca poate eu il plac.

-Tu…il placi? Pe Viktor? De ce nu mi-ai spus?

-Pentru ca e intotdeauna despre tine. Totul e despre tine, niciodata despre mine.

-Ema, e nedrept. Eu nu am vrut, nu am stiut, nu…

-Daca nu ai fi fost atat de acaparata de propria persoana, daca ai fi avut un strop de interes pentru ce e in jurul tau, ai fi stiut. Nu ai stiut pentru ca nu te-a interesat.

Si fara sa mai spuna ceva, Ema a iesit din camera, furioasa.

Era atat de nedrept! Ea stia de Adam pentru ca ii povestisem eu, nu pentru ca asteptasem sa ma intrebe ea.

Stiam ca nu are nimic imptriva ca Viktor sa se tina scai de noi, dar de aici si pana la a fi indragostita de el…ar fi trebuit sa ghicesc eu?

M-am prabusit pe pardoseala, cu spatele lipit de peretele rece. Simteam cum tot corpul imi tremura.

Cu 12 ore in urma, eram convinsa ca o sa mor. Cu cinci ore in urma, eram convinsa ca Adam ma doreste, cel putin. Cu cinci minute in urma, eram convinsa ca Ema e prietena mea cea mai buna si nu mi-ar ascunde nimic, niciodata.

Se pare ca nimic nu e sigur pe lume. In secunda unu crezi in ceva, doar pentru ca secunda doi sa iti intoarca lumea pe dos.

Simteam un tremur in piept, care urca incet spre gat, amenintand sa ma sugrume.

Adam m-a respins din  nou, iar singura persoana despre care credeam ca ma iubeste sincer, e convinsa ca sunt o egoista acaparata de propria persoana.

Cum supravietuiesti dupa asa ceva? Cum te ridici si iti continui viata?

Tremurul din piept imi ajunsese in gat si ma sufocam cu propriile lacrimi, cu propria viata mizera, cu propria suferinta.

Simteam nevoia acuta sa tip, sa eliberez orice ar fi fost acel ceva care sa sufoca.

Corpul mi se scutura in convulsii si am stiut ca nu il mai pot opri.

Asa ca am tipat.

Tremurul din corp nu mi se potolise, mai mult: acum era peste tot. Se zguduia podeaua, masa, lustra. Totul vibra si se misca nefiresc.

Pe hol se auzeau tipete, elevii fugeau care incotro. Peretii incepeau sa se crape si cadea var peste tot. Mi-am dat seama, cu greu, ca e un cutremur. Parea ca incepe si se sfarseste in mine. Il resimteam in minte, in inima, in toti muschii.

Usa camerei s-a izbit de perete si a aparut un barbat inalt si brunet.

-Opreste-te, opreste-te! tipa el.

S-a apropiat de mine si m-a prins de incheieturile mainilor. Nu am avut prezenta de spirit sa reactionez in vreun fel, eram pierduta in tremurul meu interior.

-Finite exponentia! murmua in timp ce inca ma strangea de incheieturi.

Lumea nu se mai cutremura. Totul se oprise in loc, dar pe hol inca se mai auzeau voci si pasi grabiti.

-Trebuie sa vii cu mine!

-Ce? De ce? Cine esti, in primul rand?

-Sunt Sasha. Si nu avem timp de explicatii, ei vor ajunge curand.

-Care ei? am intrebat confuza.

-Ei toti, cei care cauta magul ce a pornit cutremurul de mai devreme.

-A fost un cutremur produs de magie? Cine l-a creat?

-Tu.

-Poftim? Eu nu sunt mag.

-Ariana, vino cu mine acum si iti voi explica totul.

-Bine.

M-am ridicat in picioare. Si-a intins palmele si le-am pus pe ale mele peste ale lui.

Avea mainile calde si ferme.

-Sa nu iti dezlipesti palmele, ma avertiza el.

Mi-am apasat palmele mai tare pe ale lui, de parca as fi vrut sa le unesc.

-Itinerantur! zise el tare.

Am vazut mai multe lumini puternice si am simtit ca ma invart, ca intr-o spirala. Apoi, spirala m-a aruncat afara si am cazut pe o podea tare si rece. Stomacul mi s-a revolat instantaneu.

Sasha m-a tarat pana la cea mai apropiata toaleta, unde am vomitat tot ce aveam in stomac.

Mi-am dat cu apa pe fata si am privit in jur. Dupa cate se parea, nu mai eram in camera mea. Nu eram sigura daca mai sunt inca la colegiu.

Capitolul 23: Atinsa de magie

-Unde suntem? Mai suntem la colegiu?

-Suntem inca pe domeniul colegiului, dar in aripa Vanatorilor. Mai exact in camera mea.

Am icnit, simtind cum stomacul mi se revolta iar, dar nu mai aveam ce sa vars. Sasha mi-a intins o sticla cu apa.

-Bea cu guri mici. Si respira. E normal sa te simti rau dupa prima calatorie magica, o sa iti treaca.

-Ce se intampla? De ce m-ai luat din camera mea?

Sasha ofta si incepu sa se plimbe prin camera.

-Esti atinsa de magie, Ariana.

-Ahm, da, stiu. Sunt semivampir.

-Nu doar atat. Esti atinsa de o magie rara, aceeasi magie care a stat la baza facerii magilor.

-Vrei sa spui ca sunt mag? Cum pot fi si semivampir si mag in acelasi timp?

-Asta e o intrebare buna. Dar da, cu siguranta esti mag. Unul puternic, as zice dupa cutremurul de proportii pe care l-ai creat.

-Dar cum poti fi atat de sigur ca eu am creat cutremurul? Nu am facut nimic. Eu nici nu stiu sa fac magie.

-Sa vedem, zise Sasha. Ce faceai inainte sa inceapa cutremurul?

Nu am raspuns. Nici nu il cunoasteam pe omul asta, aparent un mag Vanator care stia lucruri despre mine pe care nici eu nu le stiam.

-Erai trista? Suparata, dezamagita? Poate furioasa? Ai lovit ceva exact inainte de inceapa cutremurul?

-Eram toate astea, am admis. Si nu am lovit, am tipat.

-Ok. Deruland firul intamplarilor, acum crezi ca tu ai creat cutremurul?

-Da, am spus. Dar… cum?

Sasha pe aseza pe un fotoliu, cu fata la mine.

-Atunci cand nu folosesti darul magiei, mai devreme sau mai tarziu se intoarce impotriva ta. Refuleaza. Explodeaza din tine.

-Dar cum ai stiut sa vii la mine? De unde stii cine sunt?

-Eh, toata lumea de la centru a auzit de Ariana Garcia, prima din anul ei, semivampirul care a ucis un Nosferatu cu un cutit de vanatoare. Cat despre cum te-am gasit, am urmarit firul vrajei si m-a dus la creatoarea ei.

Am baut o gura de apa, luptandu-ma cu sentimentul de greata care incerca sa ma stapaneasca.

-Am atatea intrebari!

-Stiu. Si o sa iti raspund la toate. Dar cred ca nu ai mai dormit de foarte multe ore si ai trecut prin multe.

Sasha ma impinse usor de umar, fortandu-ma sa ma intind. Nu am protestat, eram mult prea obosita.

-De ce nu trebuia sa ma gaseasca cine ma cauta? Si, de fapt, cine ma cauta?

-Directoarea si Vanatorii au inteles rapid ca acel cutremur e provocat de un mag si au pornit sa il gaseasca si sa il opreasca. Nu cred ca e bine sa afle toata lumea de tine, nu acum, cand nu poti sa iti controlezi magia.

-Dar poate m-ar ajuta…

-Poate. Dar, Ariana, esti o ciudatenie, chiar si printre fiintele atinse de magie. De obicei din un vampir si un mag, copilul ia genele care sunt cele mai puternice. Fie pe cele de vampir, fie pe cele de mag. Nu pe ambele.

-Dar eu nu sunt vampir, am spus.

-Se pare ca ai luat o parte din ADN-ul de vampir si o parte din cel de mag. Nici eu nu inteleg pe deplin. Tot ce stiu e ca trebuie sa inveti sa iti folosesti puterile.

-Dar eu nu vreau sa fiu mag, am incercat sa protestez.

-Shht, dormi acum. Discutam mai tarziu.

Mi-am simtit pleoapele grele si am inchis ochii, iar o clipa mai tarziu am adormit.

Cand m-am trezit, camera era intunecata, singura sursa de lumina venind de la o mica lampa aflata pe noptiera.

-Te-ai trezit, spuse Sasha.

Nici nu il observasem stand pe fotoliu. M-am ridicat cu greu si am mers la baie. M-am spalat pe fata si am revenit in camera lui Sasha.

-Eu tot nu pot sa cred.

M-am asezat pe marginea patului, incercand sa imi dau seama cum se poate intampla asa ceva. Nu avea nicio logica.

-Deci, ce e de facut acum? am intrebat.

-E neaparat necesar sa inveti sa iti folosesti puterile recent descoperite.

-Dar eu nu vreau sa fac vraji. Ma descurc bine si fara ele.

-Daca nu folosesti magia, nu stii sa o controlezi. Nu stii sa te controlezi pe tine si te lasi posedata de ea, asa cum s-a intamplat astazi. Daca data viitoare provoci un incediu? In afara de faptul ca te poti deconspira, poti rani pe cineva. Nu pot permite asta.

-Si cum invat sa controlez magia?

-Va trebui sa vii la mine cel putin o data pe saptamana, sa te invat. Nu stiu alt loc mai bun sau mai ferit, deci pot doar sa sper ca nu imi vei distruge camera in timpul procesului de invatare, spuse Sasha zambind.

Avea un zambet frumos si cald. Daca al lui Adam putea sfarma munti, al lui Sasha putea sa ii reconstruiasca.

-Nu spune nimanui despre asta, zise el. Despre tine sau despre lectii.

-Si daca ma vede cineva intrand in camera ta?

-Cred ca vei putea gasi o varianta sa te strecori nevazuta. Daca te vede totusi cineva, spui ca imi aduci un mesaj de la Katenka sau gasesti tu ceva.

-Bine. Cand?

-Maine seara, pe la opt. Sa vii odihnita si bine mancata, te vas slei de energie.

M-am indreptat spre usa, dar m-am oprit cand am pus mana pe clanta.

-Sasha?

-Da? spuse el intorcandu-se spre mine.

-De ce ma ajuti?

El ridica din umeri si zambi.

-Ai nevoie de ajutor si eu sunt persoana in masura sa ti-l ofere. Pentru mine, e o motivatie suficienta.

Am iesit din camera si m-am trezit  in caminul Vanatorilor. Nu mai fusesem niciodata, dar am reusit sa ma orientez si sa ies afara in curte. De acolo, m-am indreptat spre caminul meu, spre camera mea.

Mergeam ca prin ceata, fara sa fiu constienta ce fac sau ce mi se intampla. Eu, mag? Asta poate fi adevarat?

Dar este, nu? Am provocat un cutremur. L-am simtit mustindu-mi in piept, urcand in gat, apoi am tipat si l-am eliberat in lume.

De parca nu era suficient ce am pe cap si prin ce trec, mai trebuia sa fiu si o ciudatenie neinteleasa, pe jumatate mag.

Atinsa de magie. Dar atinsa bine, din mai multe parti. Genial. Si oribil.

Am intrat in camera si am gasit-o pe Ema stand la birou. Si-a ridicat privirea spre mine, apoi s-a uitat la caietul pe care il avea deschis.

-Imi pare rau ca sunt o egoista acaparata de propria persoana, am zis.

-Of, Ari! Mie imi pare rau. Am exagerat.

Se ridica si veni sa ma imbratiseze.

-Chiar crezi ca sunt asa cum ai spus mai devreme?

-Nu. S-au intamplat multe in viata ta recent si ne-am concentrat pe asta. Probabil m-am simtit putin data la o parte, dar nu cred cu adevarat ce am zis, pe bune. A fost si stesul cu toate testele si iesirile si…

-Pe bune, dai vina pe stres? am zis zambind si m-am asezat pe marginea patului.

Ema s-a asezat langa mine, dar nu parea ca are de gand sa raspunda.

-Asa deci, esti indragostita de Viktor? am tachinat-o eu.

-Da’, de unde? Il plac…oarecum. Dar nu sunt indragostita. Cred ca mai degraba imi doream sa fiu. Mi se pare ca viata mea trece si ia cu ea libertatea pe care o mai am cat sunt in scoala. Mi-as dori sa ma indragostesc asa, sa fie o dragoste care sa ma consume… o dragoste ca a ta cu Adam.

-Doamne fereste, ai grija ce iti doresti! Credeam ca stii cata durere si suferinta imi aduce dragostea asta tampita.

-Stiu, stiu. Dar… eu chiar cred ca el te iubeste. Stiu ca pare greu de crezut, dar nu stiu, e ceva…e ceva la el care ma face sa cred asta.

Nu am mai spus nimic. Da, si pe mine ma facea sa cred asta. Apoi facea ceva ca sa ma respinga, sa ma indeparteze si sa ma raneasca.

-Hei, am uitat sa te intreb: unde ai fost? spuse Ema. A fost un cutremur serios mai devreme, l-ai simtit?

-Ema?

-Hmm?

-Mai ai sa imi zici ceva legat de tine? Gen…orice?

-Nu cred, nu. De ce?

-Pentru ca urmeaza sa iti spun ceva pentru care o sa ai nevoie de toate foliile de distonocalm, reale si imaginare, ca sa ii faci fata. Eu inca sunt in soc.

-Despre Adam?

-Macar de data asta, nu despre Adam, desi mi-as fi dorit. Despre cutremurul de mai devreme.

Capitolul 24: Mentorul

Capitolul 24: Mentorul

I-am povestit Emei tot ce s-a intamplat de cand ea a iesit din camera si pana ne-am revazut. I-am zis despre cutremur, despre presupusa mea magie, despre Sasha.

Cand am terminat de povestit, imi simteam gura uscata si mintea obosita.

-Da, cred ca are sens, zise ea dupa ce a ascultat cuminte toata povestea.

-Pof-ce ai zis?

-Nu stiu, Ari, e ceva la tine…cand esti suparata parca aerul din jurul tau vibreaza. Eu chiar cred ca esti pe jumatate mag.

-Eu nu stiu. Adica, da, cred, apoi ma gandesc mai bine si mi se pare totul o nebunie.

-Ce o sa faci?

-Lectii cu Sasha. S-a oferit sa  ma invete cum sa imi controlez puterile. Apoi, cum vine vacanta, zbor la mama si o fac sa imi spuna cine e taica-miu, ca e clar, de la el am mostenit magia.

-Zburam, vrei sa zici, ma corecta Ema.

-Vii cu mine?

-Nu iti e clar ca te-as urma oriunde? Vin cu tine, apoi poate mergem sa iti cauti tatal si daca avem timp dam o tura pe la Paris.

-E stabilit, asa facem.

M-am bagat in pat, inca foarte obosita dupa tot ce se intamplase. Ma asteptam sa adorm imediat, dar m-am foit mult, apoi am cazut intr-un somn agitat si m-am trezit foarte obosita.

Speram ca cele cateva saptamani de scoala care mai ramasesera sa treaca fara incidente. Trebuia sa ma impart intre antrenamentele cu Adam, pe care momentan il uram cu ardoare, cele cu Timeea, pe care o cam ignorasem in ultimul timp si lectiile cu Sasha. Macar scapasem de teste si iesiri.

Urmatorul antrenament cu Adam de dupa ce se intamplase in noaptea in care aproape m-am culcat cu el, a fost ciudat din mai multe puncte de vedere.

In primul rand pentru ca refuzam sa ma uit in ochii lui, inca furioasa si dezamagita dupa ce s-a intamplat. Atmosfera era tensionata si ciudata. Apoi, el avea alte pretentii de la mine acum, dupa ce omorasem un Nosferatu. Aparent nu se astepta la ceva mai putin decat perfectiune.

-Loveste cu sabia asa cum te-am invatat! Si controleaza-ti pulsul, nu lasa nimic sa iti distraga concentrarea.

Blabla, bla….ce-a zis de puls?

M-am uitat urat la el.

-Pulsul meu e bine, merci. Si lovesc asa cum mi-ai aratat, nu stiu ce vrei de la mine.

Imi prinse incheietura si imi ghida, din nou, lovitura.

Avea dreptate, nu facusem bine. Eram distrasa. De catre el.

-De anul viitor ti se va cere sa te lupti exclusiv cu katana, atat la antrenamente cat si la teste. Iei in calcul sa stai o parte din vacanta la colegiu, sa te mai antrenezi?

-Nu.

S-a uitat la mine uimit de siguranta cu care raspunsesem.

-Dar o sa imi fac programul astfel incat sa ma pot antrena din cand in cand.

-Te duci la mama ta?

Am oftat.

-Dar de ce ti se pare ca iti permiti discutii din astea personale cu mine? Hai sa ne limitam la antrenament, nu vrei?

Adam se aseza pe o banca si isi prinse capul in maini. Era pentru prima data  cand il vedea vulnerabil si nu stiam cum sa reactionez.

-Ariana, nu stiu….

Nu a mai continuat propozitia.

-Cred ca e mai bine ca vom sta despartiti trei luni. Sa punem ceva distanta intre noi, zise.

M-am uitat iar urat la el. Chiar nu aveam chef de discutia asta.

-Si poate iti va trece chestia asta…

-Poftim?

-Chestia asta pentru mine. Poate e doar o pasa prin care treci. Nu esti cu adevarat indragostita de mine, nu?

-Pentru o persoana incredibil de ascunsa, pui niste intrebari prea directe. Nu ar trebui sa te astepti la sinceritate, daca nu stii sa o oferi. Dar ca sa iti raspund la intrebare, cred ca ai o parere prea buna despre tine. Nu, nu sunt indragostita.

Adam ofta, din tot sufletul.

-Ariana, esti o persoana extrem de inteligenta, dar esti atat de naiva si superficiala uneori! zise el exasperat.

-Ia uimeste-ma, cu ce am mai gresit acum?

-Vampirii nu pot fi mintiti. Auzul nostru fin capteaza multe zgomote, chiar si de la departare. De la apropiere…aud pulsul tau, care creste cand minti. Si nu doar cand minti.

O, Doamne! Nu…nu, nu, nu!

De fiecare data cand el s-a apropiat de mine sa imi arate o lovitura si mie a inceput sa imi bata inima mai tare, el a stiut. A stiu mereu, iar acum, prin minciuna mea idioata, tocmai i-am confirmat tot.

Am simtit cum mi se umplu ochii cu lacrimi si m-am chinuit sa nu incep sa plang.

-Oh, asa nu te mai suport! am zis, apoi m-am rasucit pe calcaie si am plecat.

Nu a incercat sa ma opreasca, nu a schitat niciun gest.

Ce frumoase sunt filmele alea in care ea se supara si pleaca, iar el alearga dupa ea, o ia in brate si ii spune ca o iubeste! Dar, bineinteles, eu traiesc in alt film. Un film dur, in care el stie ca il iubesc, dar nu ii pasa.

Am sperat doar la cateva saptamani fara alte incidente. Iar acum simt ca toata lumea mea, construita cu grija si cu drag in aproape 18 ani de existenta, se sfarama, se distruge bucata cu bucata, se prabuseste.

Cum o sa pot da ochii cu el din nou? Cum as putea?

Si in timp ce imi stergeam lacrimile, am luat o decizie. Una radicala. Una pe care probabil trebuia sa o iau cu mult timp in urma.

Stiam ca o sa ma doara. Ca o sa regret. Ca o sa ma distruga mai mult decat eram deja. Dar speram ca pe termen lung sa se dovedeasca a fi decizia corecta.

Am iesit din cladirea unde se afla sala de antrenament si am pornit cu pasi hotarati spre biroul directoarei Katenka, unde am batut la usa, cateva minute mai tarziu.

-Ariana, ce e cu tine aici? Ai patit ceva?

-Buna ziua, nu. Sunt ok, dar ma intrebam daca aveti cateva minute, sa discutam ceva.

-Sigur, ia loc. Ce te framanta?

Am respirat adanc.

-As vrea sa stiu daca e posibil sa schimb mentorul.

Gata, am spus-o. Chiar am spus-o.

M-am saturat sa dansez dupa cum canta el. Sa sufar mereu, sa fiu respinsa. Am si eu gheare si pot sa le scot, la nevoie.

Directoarea a ridicat receptorul telefonului fix de pe birou si fara sa formeze vreun numar, a zis in receptor:

-Mahtias, la mine in birou.

Oh, la naiba!

Mathias a ajuns in cateva minte si m-a privit cu uimire.

-Ce s-a intamplat?

-Domnisoara Garcia a facut o solicitare pentru a-i fi schimbat mentorul.

Am facut? Suna asa protocolar.

-De ce? intreba Mathias.

-Asta urmeaza sa aflam, zise directoarea.

M-am uitat la ei, la amandoi, si am inteles ca era randul meu sa vorbesc.

-Nu cred ca suntem compatibili.

-Si ai aflat abia dupa un an ca nu sunteti compatibili? intreba Mathias.

-Am incercat…chiar am incercat, m-am vaitat eu. Dar nu merge. Si mai am doar un semestru pana la ultimul test.

-Dat fiind ca domnsioara Garcia este aproape Vanator, as vrea sa ma ocup exclusiv de problema asta, ii spuse Mathias directoarei.

-Chiar te rog, spuse ea zambind. Daca nu mai sunt alte probleme, va invit pe amandoi sa rezolvati asta in alta parte decat in biroul meu.

Mathias s-a indreptat catre usa, iar eu l-am urmat.

-Ariana, Adam e unul dintre cei mai buni Vanatori pe care ii am. Si poti sa negi ca ei evoluat mult in ultimul an, zise Mathias in timp ce ieseam in curte.

-Dar…

-Rezolva-ti problemele cu Adam si potoleste-te.

Am ramas oarecum socata.

-Nu am ce probleme sa rezolv.

-Nu stiu ce e intre voi si nici nu imi pasa. Doar…rezolvati cumva.

-Vreau sa imi fie schimbat mentorul, am insistat. E dreptul meu.

Ma ingrozea faptul ca Mathias isi daduse seama ca ar putea fi ceva intre mine si Adam. Ma intrebam cate persoane mai realizasera asta.

-Nu am ce mentor sa iti dau acum, pe final de an. Dar daca insisti, lasa-ma sa ma gandesc macar cateva zile si iti spun.

-Insist.

Doamne, sper ca nu fac o prostie colosala.

-Bine, te anunt ce am hotarat.

Si fara alte cuvinte, Mathias se indeparta.

Ma intrebam cum o sa mai reactioneze Ema la asta. Nu se va astepta. Bine, nici eu nu ma asteptam, pana nu am facut-o.

Mi-am dat seama ca am uitat geanta in sala de antrenament si m-am intors acolo, sperand din tot sufletul ca Adam sa fi plecat.

Nu l-am gasit pe Adam, dar am gasit-o pe Timeea.

Si chiar cand ma pregateam sa o intreb ce cauta acolo, mi-am dat seama ca aveam antrenament cu ea si uitasem complet. Sigur nu primesc diploma pentru mentorul anului!

-Scuze ca am intarziat, am avut treaba la directoare, am spus eu o  semiminciuna.

-Nu-i nimic. Am inceput deja incalzirea, sper ca e ok.

-Perfect. Hai sa facem cateva flotari si ne apucam de treaba.

Timeea era un copil atat de dulce si de ascultator! Imi jurasem ca o sa am grija de ea, indiferent ce se va intampla in viata mea, dar… ei bine, nu am crezut ca se vor intampla atat de multe.

-Unde pleci in vacanta? am intrebat-o.

-La parintii mei, in Franta. Mai exact Beauvais.

-Ce dragut! Eu si Ema vom trece prin Paris cateva zile, poate ne intalnim.

-O sa o rog pe mama sa ma aduca. Daca nu poate, veniti voi la mine? Parintii mei o sa fie bucurosi sa va vada.

-Da, cred ca am putea sa trecem.

-Ura, o sa fie grozav!

Am terminat antrenamentul intr-o nota optimista, cu planuri pentru vacanta.

Inapoi la camin, ma asteptam dintr-o clipa in alta sa apara Adam, super nervos, intrebandu-ma ce a fost in capul meu cand am cerut alt mentor. Eram sigura ca Mathias i-a spus ce am facut. Abia il asteptam. Sa imi descarc nervii pe el parea o idee foarte buna. Speram doar sa imi pot tine in frau magia, ca sa nu dau de alte belele.

-Tu ai luat-o razna?

Ema ma prinse din urma la cantina, iar cuvintele imi erau adresate mie, evident.

-Ce am mai facut?

-Ai cerut alt mentor?

-Ah, asta. Da.

Am gasit o masa libera si ne-am asezat.

-Eu stiu ca e enervant, dar e printre cei mai buni!

-Asa am auzit si eu, am zis aproape soptind. Dar, Ema, nu stii cum e. Sa trebuiasca sa fiu mereu in prejma lui. E coplesitor. Iar astazi mi-a zis ca imi aude bataile inimii, care cresc atunci cand mint sau cand….ma rog, cand se apropie de mine.

-Oh…

-A fost umilitor. Si nu mai pot, pur si simplu. As face orice sa se opreasca vartejul asta emotional.

-Orice? Chiar si sa iti sabotezi cariera? intreba Ema.

-Orice. Dar nu o sa sabotez nimic. Cu sau fara mentor, sunt foarte buna.

-Si modesta…

-Si daca asta nu merge, o sa ii vraesc pe toti sa creada ca sunt femeia fantastica.

-Nu asa functioneaza magia, zise Ema aruncand cu un cartof prajit in mine.

M-am ferit la fix.

-O sa gasesc eu o cale. Trebuie sa ma descurc fara Adam.

Capitolul 25: Vacanta

-Ariana, macar incerci?

-Da, am spus frustrata.

Eram la a doua lectie de magie cu Sasha, iar eu tot nu puteam sa creez cea mai simpla vraja.

Sasha era de parere ca daca voi putea face vraji, fie ele si simple, magia nu va mai exploda din mine cand ma enervez. Avea logica. Dar avea si o mare hiba: ma uitam de doua ore la o lumanare, punand in aplicare toate sfaturile primite de la el, insa lumanarea se incapatana sa nu se aprinda.

-Mai e putin timp pana la vacanta si ar fi preferabil sa poti crea macar o singura vraja, ca sa o exersezi in vacanta.

-Te cred. Dar pur si simplu nu reusesc. Ce e in neregula cu mine?

-O gramada de lucruri, zise el razand.

-Nu e amuzant.

-Scuze. Am o teorie. Dar daca e asa cum cred eu, nu pot sa te ajut sa o rezolvi.

-Ce e?

-Iti inhibi singura magia, zise Sasha.

Statea turceste, in fata mea. Era imbracat in pantaloni de trening si tricou, dar avea o lejeritate de a fi si o eleganta in gesturi  si vorbe. Uneori imi doream sa ma fi indragostit de el sau e Mathias. Nu ca mi-ar fi raspuns inapoi, dar macar ar fi fost consecventi in respingerea mea.

Mathias fusese mai rece cu mine, de cand i-am spus ca nu il mai vreau pe Adam ca mentor. Il intelegeam. Mi-a spus doar ca o perioada ma voi antrena cu Diana si Ema, apoi vom vedea.

Am incercat sa imi iau gandurile de la orice altceva, mai ales de la Adam, ca sa ma pot concentra la asa-zisa mea magie.

-Nu ma simt mag, am admis eu.

-Fie iti e teama de magie, fie provoaca repulsie magia, ceva te face sa o inhibi. Si pana nu accepti ca fiind parte din tine, nu poti lucra cu ea.

-Niciuna din astea. Dar nu ma identific cu ea. Nu o simt ca fiind a mea. Toata viata am trait crezand ca sunt semivampir. Am trait stiind cine sunt, ce sunt, de unde am mostenit gena, ce pot si ce nu pot sa fac. Acum…nu mai stiu nimic. Nici cine sunt, nici de ce, de la cine, sau care imi sunt puterile.

Am oftat profund.

-E ca si cum ma uit cum se desfasoara viata altcuiva, ca un film, in fata mea. Ca si cum joc un rol si astept sa se incheie, ca sa ma intorc la viata mea. La vechea mea viata.

-Inteleg. Si ce crezi ca te-ar ajuta sa iesi din starea asta?

-Cred ca daca as afla cine e tatal meu si l-as cunoaste…poate as intelege mai multe despre mine. Si asta am de gand sa fac. Cum incepe vacanta, ma duc la mama sa o interoghez. Dar nu stiu ce sanse am, ea a fost mereu secretoasa cand a venit vorba de tatal meu.

-Poate va intelege, daca ii explici ce e in joc, spuse Sasha.

-Poate.

-Bine, atunci eu nu te mai retin. Profita de ultimele zile la colegiu. Inteleg ca te asteapta niste conversatii dificile, in vacanta.

-Nu mai facem lectii? am intrebat.

-Pana nu incepi sa te accepti ca mag, nu cred ca are sens. Dar suna-ma, in vacanta, daca afli ceva. In functie de ce misiuni voi avea, poate ne vedem sa exersam, cand va fi cazul.

Ne-am ridicat de jos si Sasha mi-a oferit o jumatate de imbratisare.

-Gasim noi o cale de rezolvare! spuse optimist.

La iesirea din caminul Vanatorilor, am dat nas in nas cu Ema.

-Ce faci aici?

-Nu mai am rabdare!

-Testul Ilincai?

-Da, ar fi trebuit sa se termine deja. Of, am atat de multe emotii! zise Ema rozandu-si o unghie.

-O sa se descurce excelent, sunt sigura!

-Tu iti dai seama ca anul viitor pe vremea asta vom da noi testul? Ma ia cu frisoane.

-Nu ne gandim la asta, nu vorbim despre asta. Pe bune, nu mai pot sa le duc.

Ema nu raspunse. Era ocupata sa se uite foarte atent la un punct din spatele meu. M-am intors sa vad ce i-a captat atentia atat de brusc si ireversibil. L-am vazut pe Sasha iesind din camin si l-am salutat printr-o scurta inclinare a capului. Nu vedeam insa la ce se uita Ema.

-Il cunosti? intreba ea.

-Pe cine?

-Minunatia aia sexy care a iesit din camin acum.

-Cel in panatloni negri? Par negru, postura relaxata? Da, am zis razand. E Sasha.

-O, Doamne! Si nu ai considerat ca e nevoie sa imi spui ca profesorul tau de magie – tonul vocii ei ajunse la o soapta cand spuse magie– e extraordinar de sexy?

-Pai…hmm!

-Nu ii vezi, nu-i asa?

-Pe cine? am intrebat uimita.

-Pe barbatii din jurul tau. Oricat ar fi de frumosi, de carismatici, de nemaipomeniti. Nu ai ochi pentru ei.

-Cred ca nu. Uneori mi-as dori.

Am pornit cu Ema spre centrul Vanatorilor, in speranta ca au inceput sa iasa candidatii de la testul final.

-Trebuie sa imi faci cunostiinta cu el! E obligatoriu.

-A zis ca poate ne vedem in vacanta sa  exersez, dar dupa ce aflu cine e taica-miu si incep sa imi accept magia.

-Asta e minunat. Ma duc eu peste taica-tu si il oblig sa te recunoasca, facem cumva.

Am ras si mi-am dat o suvinta de par dupa ureche. Incepuse un vanticel de vara care imi tot ridica parul in toate directiile. Fusese o idee proasta sa il las desprins, dar ma saturasem de cum arat doar cu el prins in coada si in plus incepea sa ma doara scalpul din cauza faptului ca il tineam mereu strans.

Mi-am lasat capul pe umarul Emei, fiind recunoscatoare ca o am in viata mea.

-Unde vrei sa ne intalnim cu el la vara? Ai ceva in minte? am intrebat-o.

-Intr-un loc frumos, aproape de o plaja. Trebuie sa imi fac intrarea calumea.

Am ras iar, dar imediat atentia mi-a fost captata de ceva ce se intampla in parcare: Adam se urca in masina.

Era doar un gest minor, o intamplare obisnuita: de fiecare data cand trebuia sa ajunga undeva, lua masina. Eram, pana la urma, in creierii muntilor, iar cea mai apropiata statie de autobuz se afla la cinci kilometri. Nimic neobisnuit in a merge cu masina.

Si totusi, ceva era neobisnuit.

-Ce s-a intamplat? zise Ema vazandu-ma abatuta.

-Adam. Pleaca…

Nu stiam cum sa explic sentimentul pe care il am.

-Cred ca pleaca de tot, am zis. Sau nu stiu… pe termen lung. Nu ma intreba de ce, asa simt.

In fata noastra, se deschideau portile centrului si ieseau cei care au avut testul final. Ema se uita la mine, apoi la ei, nestiind ce sa faca.

-Te prin din urma repede, promit!

Ea a incuviintat din cap si a pornit sa o caute pe Ilinca.

M-am dus spre parcare, fara sa stiu exact ce fac sau de ce. Nu imi doream o explicatie, o declaratie sau altceva. Poate doar sa il mai vad o data, atat.

Dar nu a coborat din masina, cu toate ca sunt aproape sigura ca ma vazuse. Cand mai aveam cativa metri pana la el, a accelerat si a plecat.

Am ramas acolo cateva clipe, luptandu-ma cu lacrimile care amenintau sa ma invaluie. Am clipit de cateva ori, mi-am scuturat mainile, ca atunci cand simti ca ai un atac de panica, si mi-am fortat picioarele sa se miste spre centru.

Eu imi dorisem asta. Ma rog, nu imi dorisem toate astea. Nu sa ma indragostesc, sa ma respinga, sa ma sarute, sa ma cuprinda doar ca sa ma respinga din nou. Dar eu imi dorisem o pauza de la el, cand am cerut alt mentor.

Si atunci, de ce ma simteam de parca lumea toata se prabusea? De parca cineva mi-a scos inima si mi-a pus in loc un sarpe care musca din mine la fiecare pas, amenintand sa ma distruga?

Simteam pierderea lui Adam in fiecare celula din corp, invadandu-ma si sadind durere. Desi…poate fi numita pierdere daca nu l-am avut niciodata?

Mi-am sters lacrimile si am parcurs repede ultimii pasi pana la centrul Vanatorilor. Le-am gasit repede pe Ilinca si Ema, care discutau inflacarate.

-Spune, spune! am zis incercand sa par entuziasmata.

-Sa mi te adresezi cu dumneavoastra de acum, zise Ilinca zambind cu gura pana la urechi. Doamna Vanator sa imi spui, da?

Am ras si am curprins-o intr-o imbratisare.

-Felicitari, doamna Vanator! Pot sa te intreb cum a fost testul?

-A fost intens. Dificil, e normal. Nu stiu, a fost in multe feluri. Si nici nu am scapat bine de emotiile pentru el, ca ma asteapta emotiile pentru Ceremonie.

-Ai decis, vei deveni vampir? am intrebat-o.

-Cred ca stiam, de fapt, de foarte mult timp. Doar ca vazand ca urmeaza sa se intample…e coplesitor. Veti fi acolo, nu?

-Da, zise Ema. Am rezervat locuri pentru noi de cum au fost disponbile.

Eu, bineinteles, uitasem cu desavarsire. Noroc cu Ema!

-Garcia, de ce pierzi timpul pe aici?

Mathias ma vazuse si venea spre mine. Am facut cativa pasi spre el.

-O felicitam pe Ilinca, i-am raspuns.

-Hai pana in biroul meu.

L-am urmat si am inchis usa dupa mine.

-Oficial, nu mai ai mentor.

Asta imi confirma ceea ce banuiam deja: Adam a plecat. Am oftat, fara sa imi dau seama.

-Eu cred ca ai facut o greseala. Adam e printre cei mai buni si era perfect pentru tine.

Era perfect si era gresit in atat de multe feluri.

-O sa iti aloc altul la toamna. Nu stiu pe cine. Nu stiu nici macar daca voi avea pe cine.  Daca nu gasesc, vei continua sa te antrenezi impreuna cu Ema. Voi doua oricum parca sunteti siameze, spuse el.

Am zambit stins.

-Pleci de la colegiu in vacanta? Vei putea sa exersezi?

-Da. O parte din vacanta vom fi la mama la centru si vom exersa.

-Normal ca plecati impreuna. Cum veti ajunge pana la aeroport?

– Nu stiu inca. Probabil luam un autocar.

Mathis deschise un sertar al biroului si scoase o pereche de chei. Erau chei de la o masina, cu un mic breloc verde agatat de inel.

-Ia-le! E o masina cu IVR la numar. Parcheaz-o la aeroport, asteptam un nou Vanator peste doua luni, va veni ea cu masina inapoi.

-Si cheile? am intrebat.

-I le dai tu. Vine de la centrul din Zaragoza si o cheama Selena.

-Multumesc mult.

-Bine, hai du-te, te asteapta prietenele tale.

M-am indreptat spre iesire, fara alte cuvinte.

-Ariana?

-Da?

-Daca te razgandesti…referitor la Adam. Spune-mi.

-In regula.

***

Ceremonia Sangelui era mai intensa decat m-as fi asteptat. Si semana mult cu o slujba, macar aici o nimerisem. Persoanele erau chemate una cate una in fata, beau o lingurita de sange…apoi majoritatea zambeau, lasand la vedere noii colti de vampiri.

Unii aveau reactii de vaga durere, de soc sau de teama dupa ce sorbeau sangele. Dar la final toti erau fericiti, sau cel putin asa pareau.

Oare as putea sa fac asta? Imi doresc asta? Desi aveam toate informatiile despre ce inseamna sa fii vampir, parca simteam ca lipseste o piesa din puzzle, una pe care, daca as fi avut-o, as fi putut sa iau decizia mai usor.

Dupa demonstratia cu zambetul, noii vampiri ieseau prin spate, departe de noi, spectatorii. Banuiam ca are legatura cu pofta de sange, care e mai dificil de stapanit in primele zile sau chiar saptamani.

Gandul mi-a fugit, pentru a mia oara, spre Adam. Ma intrebam daca el era vampir nascut sau transformat. Nu il intrebasem niciodata. Nu il intrebasem atat de multe lucruri, pentru ca mi se parea ca am timp. Aveam atat de mult timp, pana cand nu am mai ramas cu niciun strop.

Ce lucru inselator, timpul! Mereu ai impresia ca ai destul. Traiesti cu ideea ca ai munti si munti de timp, pana cand te trezesti ca mai ai doar un petic, ce iti scapa printre degete, apoi invariabil, il pierzi.

Ilinca nu a schitat nimic dupa ce a baut sangele. A clipit de cateva ori, apoi a ramas fara nicio expresie. Intr-un final, a zambit, aratandu-ne coltii de vampir.

***

-Hai, Timeea, ultima tura! Trage de tine!

Era, oficial, prima zi a vacantei de vara. Colegii mei deja plecasera sau se pregateau de plecare. Urma sa pornim si noi la drum in cateva ore. Am stabilit sa o luam de Timeea cu noi, iar la aeroport urma sa o incredintam unei stewardese, care sa aiba grija ca ajunge in siguranta in Franta.

Soarele de vara ne ardea pielea, desi erau primele ore ale diminetii. Am hotarat sa mai facem o ultima lectie pe anul asta scolar. Era cumva felul meu de a-mi lua la revedere de la colegiu, de la mine. Ma voi intoarce la toamna, dar stiam ca ma voi intoarce schimbata. Simteam asta.

Ema se apropie de noi, alergand.

-Te-ai hotarat sa ne insotesti la jogging-ul de dimineata? am intrebat-o.

-Nici gand. Dar am reusit in sfarsit sa il pun la punct si muream de nerabdare sa il vezi.

-Itinerariul de calatorie?

-Da.

-Timeea, poti merge sa te schimbi si sa iti termini bagajul. Ne vedem in doua ore in parcare.

Dadu din cap zambind si porni in pas vioi spre caminul ei.

-Ia sa vedem, am spus. Incepem cu o saptamana in Grecia, la un hotel all inclusive, unde sa ne relaxam dupa un an greu. Suna perfect. Apoi la centru. O luna ai estimat?

-Asa ma gandeam. Poate mai putin?

-Poate mai mult, am zis. Cine stie? Apoi la Paris doua saptamani si finalul vacantei la parintii tai. Teoretic, e perfect. Practic, atat de multe lucruri pot merge rau!

-Nu cobi! zise Ema.

-Nu vad intalnirea cu Sasha.

-O planificam din mers. Nu credeai ca am uitat de ea, nu?

Am ras si i-am dat un ghiont.

Ne-am intors in camera, unde mi-am facut un dus si mi-am pus in bagaj ultimele lucruri.

Doua ore mai tarziu, eram la masina, carand un troller si o geanta. Ema avea doua trollere, mai mari decat al meu.

-Sa te vad ce faci daca ne-a dat Mathias un Matiz, am spus razand.

Timeea ne astepta deja in parcare. Nici ea nu avea putine bagaje. Ce pun fetele astea in valize? Caramizi?

Am dezactivat alarma si masina a scos un piu-piu scurt. Nu era un Matiz, ci o Skoda Fabia. A fost nevoie de talente nabanuite de asezare si multa creativitate ca sa incapa toate bagajele in portbagaj. In fine, aproape toate. Am lasat o geanta pe bancheta din spate.

M-am urcat la volan, iar masinuta a pornit de la prima cheie, fara probleme. Nu era un Audi Q8, dar era o masinuta buna, care ne va duce unde avem nevoie: aeroportul international Henri Coanda.

Mi-am plimbat mainile pe volan si am inchis ochi. Imi aminteam de masina lui Adam, care purta mirosul lui in fiecare locsor. Era frumoasa, dar apriga, uneori dificila, dar mereu prompta, la nevoie. Era ca el. Oare o sa il mai vad vreodata?

-O sa fie bine, zise Ema.

-O sa avem o vacanta super mega extra minunata, zise Timeea de pe bancheta din spate.

-Asta e optimismul pe care il vreau! spuse Ema si se intinse sa bata palma cu Timeea.

Am respirat adanc. Mi-am facut reglajele necesare, mi-am pus centura si am pregatit pornirea.

-Toti pasagerii au centurile de siguranta si sunt pregatiti de o calatorie?

-Daaa! au raspuns la unison.

-Atunci sa pornim!

-Ca vantul si ca gandul, ca avem niste avioane de prins, rase Ema.

Am pornit incet spre iesirea din parcare. La iesire era un Vanator care mi-a deschis poarta grea din fier si m-a salutat scurt. Nu mai stiam cum il cheama, dar il stiam din vedere.

Am trecut dincolo de porti, catre libertatea inselatoare a lumii reale. Am accelerat si masina a prins viteza pe sosea.

Si asa am pornit spre o noua etapa a vietii mele.

Fara sa ma uit inapoi.

Epilog

Ariana,

Iubita mea cu trup suav si nume de zeita. Cu cata usurinta m-ai incatusat si m-ai eliberat de atatea ori!

O putere de nedescris, un uragan ce poate distruge tot in jurul ei. Un zambet cald si pur, care isi pastreaza inocenta, desi viata i-a brazdat cicatrici in suflet.

Atunci cand te privesc, uit cum ma cheama sau ce scop am pe lume. Vreau doar sa te trag aproape, sa te lipesti de mine si sa nu ne despartim niciodata. Vreau sa ignor orice opreliste in calea fericirii noastre, sa nu conteze nimic altceva decat noi doi.

Nu am crezut ca inima mea o sa bata vreodata atat de puternic pentru cineva. Nu am stiu ca voi fi capabil sa ignor toate credintele, sa sfidez toate legile, sa dau foc insusi Universului, doar pentru inca o clipa langa tine.

Din secunda in care te-am vazut prima oara, am stiut ca viata mea se va schimba. Dar nu mi-am imaginat ca te voi iubi cu atata inflacarare, ca imi voi dori sa renunt la orice plan imi facusem pana sa te cunosc; ca imi voi dori sa te rapesc si sa fugim in lume, departe de oricine sau orice ar putea vreodata sa ne desparta.

De ce te-ai indragostit de mine? De ce ai ales un suflet nedemn sa iti fie jumatate?

Te iubesc asa cum un insetat iubeste apa. Inchid ochii si imi inchipui cum alerg spre tine, caci eu sunt blestemul tau si tu esti salvarea mea.

Si totusi, nu pot. Nu pot…

Am rupt foaia si am aruncat-o la cosul de gunoi. Ce rost are? Nu poti descrie in cuvinte o iubire ca a noastra. Nu poti sa o povestesti, sa o desenezi, sa o pui pe sticla. Poti doar sa o simti. Sa o lasi sa te invaluie, sa te acapareze, sa te distruga doar pentru a te fauri din nou. Sa te schimbe. Sa iti invadeze fiecare celula si sa o simti atat de puternic, incat sa te doara.

Am iesit in curtea calda, scaldata in soare. Vara mult dorita ajunsese, dar ce pacat ca nu ni se cuibarise si in suflete!

Am traversat curtea incet, simtind cum fiecare pas ma doare.

Obisnuisem sa fiu un om al ratiunii. Ma bazam pe logica in tot ceea ce faceam. Eram ancorat in real, preocupat de ceea ce poate fi vazut, auzit, palpat. Nu simtit. Apoi, a aparut ea si mi-a taiat toate legaturile cu lumea reala. M-a atras in lumea ei, un Univers frumos, in care poti schimba lumea prin iubire si curaj.

Aveam de gand sa ma uit doar in jos, punand un picior inaintea celuilalt, pana ajung la destinatie. Apoi, asa cum se intampla de cele mai multe ori, privirea mi-a fost atrasa catre un punct anume si nu am putut rezista. Am intors capul si acolo se afla ea.

Ariana… numele tau aproape ca ma doare.

Mergea umar la umar cu Ema, prinse intr-o discutie pe care nu o puteam auzi. Vantul ii infiora parul saten-roscat, apoi il lasa sa ii cada pe umeri, doar ca o noua rafala sa ridice cateva suvite, in joaca ei.

Ea zambea, dandu-si parul dupa ureche, intr-un gest mai mult reflex. Soarele isi scalda razele in ochii ei caprui. Ochii aceia puteau sa ma priveasca direct in suflet, nepasatori la orice bariera as fi pus inaintea lor, neafectati de straturile de armura pe care le faurisem in jurul meu pe parcursul multor ani. Stiau sa ma priveasca si sa ma cunoasca asa cum nimeni nu ma cunoscute in douazeci si cinci de ani. Asa cum nici eu nu ma cunosteam pe deplin.

Ariana isi lasa capul pe umarul Emei, zambind. Ma bucuram ca prietena ei cea mai buna ii este aproape, va avea nevoie de ea, cand va afla ca eu am parasit-o.

Mi-am luat cu greu privirea de la ele si mi-am continuat drumul spre masina. Pasii imi erau tot mai grei, de parca dintr-o data picioarele imi erau pline cu plumb. Corpul meu se lupta cu mine, tipa sa nu plec.

Dar ce alta varianta am? Ce i-as putea oferi eu?

Cu ultimele puteri, m-am urcat in masina si m-am prabusit in scaun. Am pornit motorul, am cuplat in viteza si m-am pregatit sa plec. Apoi, cu o ultima privire dureroasa, m-am uitat in oglinda retrovizoare.

Ariana era in parcare si ma privea. Nu stiu cand ma vazuse ori cand a hotarat sa vina catre mine.

-Of, te voi dezamagi din nou, suflet frumos! Voi fi doar unul dintre cei care te-a ranit!

Nu astept iertare, intelegere, iubire. In niciun caz, iubire. De fapt, as vrea doar sa ma uite. Asa e cel mai bine pentru amandoi.

Cum a spus atunci, la cabana? Ma las constrans de regulile unei societati stupide. Si avea dreptate, intr-un fel. Eu sunt profesorul ei, ea e inca eleva, dar astea nu conteaza, nu cu adevarat. Peste mai putin de un an, toate aceste premise nu vor mai exista si nimic nu va mai conta.

Stiu ca nu va intelege decizia mea de a o parasi, dar cum ar putea, cand nu stie toata povestea? Am jurat sa am un singur scop in viata, sa traiesc si sa respir doar pentru a razbuna moartea parintilor mei. Orice altceva, este doar o distragere de la scopul meu. Chiar si o iubire ametitoare, care ameninta sa ma distruga, daca nu ii dau curs.

Voi fi eu personajul negativ, monstrul care a abandonat-o fara vreun cuvant, mentorul cel rece care nu a stiut sa iubeasca. As vrea sa ii spun, sa ii strig ca o iubesc mai presus de orice imaginatie, ca as vrea sa dau uitarii lumea intreaga, mai putin pe ea.

Apas pedala de acceleratie si ies din parcare. Ea inca se mai uita la mine, o vad. Ii simt privirea peste mine, ma scruteaza cu mirare si dezamagire.

Imi doresc cu ardoare sa nu fi fost nevoie sa o parasesc.

Iarta-ma, dragostea mea! Iarta-ma daca poti, caci eu sigur nu ma voi putea ierta.

Sfarsitul primului volum.

Daca ati citit pana aici si v-a placut, va rog lasati-mi un comentariu, un like sau share, orice, ca sa stiu si eu ca apreciati povestea si sa ma apuc de volumul 2.